„Ieri i-am facut lui bebe vaccinurile de 4 luni si-asa a plans saraca de mi-au dat si mie lacrimile. O tineam in brate si plangeam si eu odata cu ea. Bebelina mea nu plange niciodata, de aceea nici nu sunt obisnuita s-o vad asa. Nu sunt o norocoasa ca nu-i plangacioasa, ci pur si simplu ii raspund nevoilor inainte ca ele sa devina o urgenta si astfel nu are niciun motiv sa nu fie happy. Cand bebelusilor le e foame, ultima lor incercare, si aia disperata, de a te face sa le intelegi nevoia, e plansul, dar pana acolo sunt o gramada de alte semnale pe care ei le dau si carora daca le raspunzi la timp, ai toate sansele sa nu-ti vezi niciodata copilul racnind. Eu la fel fac si cand ii e somn, si cand se plictiseste, si cand vrea in brate. O cunosc acum suficient de bine nu doar sa-i pot descifra limbajul non-verbal in caz de nevoie, dar chiar sa i-l intuiesc, si evident, sa-l previn. N-am citit in carti, dar instinctul asa imi spune ca trebuie sa fac.
Primesc mereu un sfat necerut, mai ales de la babe (nu ma refer doar la varsta celor care mi-l dau) cum ca e bine sa-ti lasi plodul sa urle pana isi da duhul. Ca-i face bine la plamani!!!! Pe mine ma depaseste complet atitudinea asta fata de propriul copil. Iti bati joc de el in loc sa-l respecti ca pe orice alta fiinta. Si un animal, daca il vezi suferind, te opresti sa vezi ce are. Nu inteleg de ce cu bebelusii, ba chiar mai ales, ar trebui sa fie altfel. Faptul ca nu-si va aduce aminte despre asta nu e o scuza. Normal ca e mai usor sa-l lasi sa-si trateze singur plamanii, singurul disconfort e ca-l auzi, dar si aia poate fi rezolvata cu niste casti in urechi. Poate sa si moara, who cares? Faci altul. Cineva mi-a zis s-o las sa planga ca asta fac bebelusii. Asta fac bebelusii tai abandonati, cei care sunt iubiti nu plang niciodata. Fara sa plangi si tu cu ei.„.
Acesta este un text pe care l-am publicat luna trecuta pe Expat in Canada. Impreuna cu alte cateva similare postate pe blogul celalalt si cateva statusuri pe Facebook, cineva mi-a zis ca practic „attachment parenting”. Neavand nici cea mai vaga idee ca exista un nume modului pur instinctiv in care imi cresc copilul, am intrat pe internet sa vad la ce se refera mai exact. Si ce sa vezi, fara sa citesc vreo carte de good practice in parenting si fara sa fac schimburi de experienta pe la grupuri de parinti, aflu ca modul in care am eu grija de bebelusul meu are in spate o suita intreaga de specialisti care il recomanda ca cel mai sanatos pe termen lung si cu repercusiuni pozitive in viata lui de viitor adult. Mie mi se pare insa atat de natural sa-mi cresc copilul astfel incat ma mir si nu ma mir in acelasi timp ca exista o filosofie despre asta.
Attachment parenting inseamna dezvoltarea unei conexiuni puternice intre mama si bebelus prin apropierea lor fizica si emotionala constanta. Apropiere de pe urma careia beneficiaza, mai ales pe termen lung, dar nu numai, ambele parti. Spre deosebire de alte modalitati de ingrijire a bebelusilor, pe care eu pur si simplu nu le inteleg, ba, instinctiv, le si resping, in attachment paretinting, bebelusul, din pure nevoi biologice, este cel care ii face programul parintelui si nu invers, cum era pe vremuri. Pe vremuri cand cu o ciurda de puradei si cu barbati retardati in ceea ce priveste treburile casnice, puse toate cu nesimtire si-o carca de prostie, doar pe umerii femeii, era greu sa-i bagi in seama pe fiecare in parte. Caci attachment parenting, unde attachment inseamna atasare nu doar sufleteasca, dar si fizica, presupune sa-i acorzi bebelusului tot timpul de care dispui, preferabil cat mai mult, inclusiv noaptea. Asta se intampla atunci cand mama isi alapteaza copilul, la cerere, cand il poarta, in marsupiu sau pe brate, cand doarme langa el si cand ii raspunde prompt nevoilor, inainte ca acestea sa devina o urgenta. Si mai ales in primele luni de viata cand toate acestea sunt nevoi, nu mofturi. A-i raspunde nevoilor nu inseamna a-i face poftele. Bebelusul intelege astfel ca mama e acolo sa aiba grija de el, iar cand va mai creste si mama ii va mai si refuza lucruri, va accepta mai usor situatia si va intelege mai bine de ce.
“In the first several months of life, a baby’s wants are a baby’s needs.”, William Sears, The Attachment Parenting Book, doctorul pediatru care a teoretizat practica si tata a 8 copii
In plus, si cel mai important, ultimele studii de psihologie arata ca dandu-le bebelusilor tot ce vor, si ei vor, e adevarat, toata atentia ta, este singurul mod de a creste oameni independenti, nu invers, asa cum, tot pe vremuri, cand, sa fim seriosi, parentigul era vai mama lui, se credea. Deci, nu va mai fie teama ca vi se suie copilul in cap daca-i suflati in curulet. Daca nu stiti sa faceti diferenta intre necesitati si nazuri, poate aveti probleme cu auzul. Da-i instinctului volumul mai tare si asculta-l bine!
Place Nouveau 
4 răspunsuri la “Teoria instinctului”
Agree to disagree . Genul asta de parenting nu e o inventie noua . Din fericire , dar trist vad consecintele acestui tip de parenting la cei care au acum 17-25 de ani. So , agree to disagree .
Dar e dreptul tau sa incerci . Si pentru dreptul tau sunt prima care m-as lupta sa iti fie respectat .
Singurul lucru wrong este ca tu crezi ca e mai greu decat alt tip de parenting. Complet neadevarat . Mai greu este sa impui limite si sa educi copilul sa se le respecte. Ai sa vezi in timp . Si iti spun asta din experienta personala. La primul copil am experimentat si citit tot ce imi cadea in mana in materie de pedagogie. Probabil Montessori se apropie cel mai mult de ce gandesti .
Cu băiețelul nostru tot asa ne-am purtat, dar nu știam ca are nume. La fel am fost crescută eu și nepoții mei (copii fraților mei). Nu i-am lăsat vreodată sa plângă cât erau bebeluși. Tot ce auzeam era vezi ai grija de copil ca el e mic și nu poate sa spună ce îl deranjează. Acum nepoții mei unii au terminat facultatea, alții încă studiază, sunt foarte echilibrati si independenți. Și eu la fel ;). La noi in familie copii erau ascultați ca și ceilalți adulti, iar dacă aveau opinii erau ascultați. Nu a foat rău deloc, mesajul pe care l-am primit este ca părerea ta contează. Pe băiatul meu îl cresc la fel. Îl ascult ce vrea. Acum drept e ca de pe la 2 ani jumate au început și plânsetele un pic prostești, terrible 2. Fa cum crezi tu ca e mai bine.
Eu sunt intru totul de accord cu tine. Am fost genul acesta de mama de bebelusi cu cei doi copii ai mei. Am dormit cu ei in pat, i-am alaptat cite doi ani pe fiecare si nu i-am lasat sa plinga. Asa cum spuneai, de cum incepeau sa se foiasca sau sa scinceasca stiam ce nevoi au si nu le lasam nicioadata sa devina urgente. Alaptatul la cerere este cea mai buna inventie a omenirii, mai buna chiar decit roata, si este singura cale spre alaptatul de lunga durata. Din interactia cererii cu oferta se ajunge la un eqilibru intre productie si consum. Exact ca si in economia de piata. Daca producatorul ofera produsul cu ratia si la date si ore fixe, consumatorul frustrat gaseste o alternativa iar producatorul termina cu productia ca nu mai are cui o vinde.
Fiul meu cel mare are acum 15 ani iar cel mic 7 si daca ar fi sa mai am inca trei copii as face la fel pentru ca asa sunt eu. Nu vad nici o valoare educationala in a lasa un nou nascut singur intr-o camera sa plinga pina ii trece. Nu cred ca deprinde o invatatura din asta, cel mult se resemneaza in timp si se impaca cu gindul ca nu vine mama la el curind si da, se potoleste pentru ca omul, chiar si pui fiind, este intr-o anumita masura adaptabil.
Eu nu am luat niciodata in serios cartile de parenting si nici sfaturi venite de la specialistii in acest domeniu. A fi parinte este o indeletnicire veche de cind lumea si daca am ajuns acum aici si omenirea nu s-a stins acum citeva mii de ani, insemna ca femeile de demult care dormeau cu copii linga ele si ii carau in spinare toata ziua n-au gresit foarte mult. Degeaba imi spune mie un studiu ca odata pe saptamina trebuie sa ma fardez, sa-mi pun tocuri, sa las copilul cu cineva si sa ies cu barbatu’ la restaurant. Daca stau incordata cu gindul la copil si indemn barbatu sa inghita repede sa plecam iar copilu’ plinge dupa mine acasa iar eu pling de doru’ lui la masa, singurul cistig este al reastaurantului si implicit al economiei de piata capitaliste. Daca dimpotriva, imi face placere sa fac asta odata pe saptamina, ma distreaza, ma bucura si de abia astept, atunci da, ce zice cartea se aplica la mine si bine am facut ca am ascultat. Pina la urma toti cautam bucuria si bunastarea sufleteasca in viata si exista un fel de bucurie pentru fiecare. Dar ce ma bucura pe mine te poate enerva pe tine si de aceea eu zic ca fiecare trebuie sa-si caute si gaseasca fericirea si implinirea personala. Nu toate femeile isi gasesc implinirea in maternitate si acesta nu este un defect, dimpotriva. Societatea are nevoie de tot felul de oameni, insa din pacate are nevoie mai multa de femei care nu sufera de “attachment parenting”.
Nasterea a devenit in lumea noastra moderna un caz clinic si este tratat ca boala la spital. Motivele sunt de ordin economic, nu de siguranta si comfort, dar populatia a fost convinsa ca aceasta este singura modalitate de a naste un copil sanatos.
Deocamdata nu vad consecinte nefaste ale comportamentului meu de mama mamoasa. Dimpotriva, cel mare este independent, creativ si intelligent emotional. Trece usor peste crizele adolscentei pentru ca se consulta cu mine si imi cauta parerea si sfatul atunci cind este patruns de temeri, indoieli si intrebari caracteristice virstei. El stie ca mama lui este acolo si are incredere in ea asa cum a avut de cind se stie.
Din perspectiva timpului, ei sunt cele mai mari realizari ale mele si de multe ori ma gindesc ce repede zboara timpul si parca nu m-am bucurat sufficient de anii care i-am avut impreuna pina acum. Si ma unge pe suflet cind vad/citesc despre cineva care se bucura din plin de bebelusul ei.
Lia, multumesc din suflet pt comentariu. Ca m-ai emotionat e putin spus. Ai mare drepatate. Nici eu nu simt nevoia sa ma duc la restaurant sau oriunde in alta parte si sa-mi las bebelusul cu altcineva. Pt ca stiu sigur ca mi-ar sta mancarea in gat tot gandindu-ma la ea. Si desi de cand am nascut, am renuntat la multe lucruri, eu nu le simt ca pe sacrificii, pt ca sa stau cu bebelusul meu e tot ce-mi ajunge in momentul acesta.