Place Nouveau

Eu mi-am dorit dintotdeauna un copil, dar am avut si momente, mai ales in ultimii ani, in care m-am gandeam ca poate e mai bine fara. Mi-era teama sa nu mi se schimbe viata, asa cum auzeam la toata lumea ca se intampla. Ca nu voi mai dormi noptile, ca nu voi mai avea timp pentru mine, sa citesc, sa ma duc la mall, sau oriunde in alta parte fara sa ma grabesc ca-mi plang copiii acasa, cum e vorba aia. Si, in mintea mea, parca nu eram dispusa sa renunt la atatea lucruri, ba chiar, sa-mi sacrific viata, imi ziceam, pentru un copil fara de care, dupa cum se vedea, traiam chiar foarte bine.

Avand acum unul, pot sa va spun ca temerile mele s-au adeverit. Eu imi cresc singura copilul, nu am niciun fel de ajutor, in afara de cel al sotului care, in timpul zilei e cu mine doar prin mesaje pe telefon. Acestea fiind neaparat zise, singurele treburi personale de care ma mai ingrijesc acum sunt necesitatile mele biologice. Adica mananc, ma pis, ma spal si dorm, dar toate pe fuga. Ma pis pe fuga si dorm din mers. Sau invers.

Before: Imi puneam de cu seara ceasul sa sune cu cel putin o ora jumate inainte de a pleca la munca. Dupa un somn neintrerupt, nici macar de vise, imi faceam cafeaua si de la un moment dat, inlocuind definitiv tigarile cu un corn de unt, stateam o ora in fata calculatorului. Raspundeam la comentariile de pe blog, uneori chiar mai aruncam in negura internetului si a diminetii si cate-o postare, ca grauntele la gaini, ma uitam la pozele altora pe facebook, dupa afinitati, unora mai dandu-le si like, altora nu, pana mai aveam jumatate de ora sa ma pregatesc de plecare, adica sa fac un dus, sa ma imbrac, si eventual, sa-mi pun un pachet la mine. De ultima parte, uneori, ba chiar de obicei, nu mai aveam timp sa ma ocup, prinsa fiind, fara sa-mi pot da drumul, in vreo discutie interesanta pe marginea unui eveniment de la polul opus al globului, ca Romania, de exemplu.

Despre ce faceam la munca nu sunt prea multe de spus, toata lumea stie ce faci la munca. In orice caz, eu nu rupeam hamul nici pe-acolo. Ca sa-l mai rup totusi, ma duceam in timpul pranzului, cu colega la gym. Aratam super sexy inainte. Eram slim, ma imbracam frumos, de cele mai multe ori cu haine abia cumparate, miroseam a parfum scump, singurele mele griji, cand chiar aveam unele, fiind atat de insignifiante incat nici nu mi le mai aduc aminte acum.

Terminam programul la ora fixa, nefiind nevoie si nici dorindu-mi sa fie nevoie, sa stau un minut peste, si veneam acasa unde, pana ma culcam, nu faceam nimic. O inertie intr-o viata buna, fara prea mari eforturi.

Weekendurile, eh weekendurile erau ceva!!! Nu era unul sa ma prinda pe-acasa. Imi luam cardul de ratuste si porneam cu ei la scalda (scuze, defect profesional). La propriu. Colindam imprejurimile pentru a gasi cel mai bun iaz de pescuit sau cel mai frumos lac de leganat cu barca. Ne duceam la plaja, la picnic, sau doar la un restaurant, daca vremea nu ne permitea mai mult, restaurant in care intram la nimereala, dar intotdeauna altul.

After: Nu-mi mai pun ceasul sa sune de cu seara, ca eu nu mai am program. Programul mi-l face „domnisoara Catiuşa”, vorba cuiva. Uneori se trezeste, a se citi si ma trezeste, mai devreme sau mai tarziu, dar intoteauna cu noaptea in cap. Cred ca am uitat sa spun ca, inainte de asta, isi ia si masa de trei ori pe noapte. Ba, ca boierii, chiar si doua snack-uri. Un snack inseamna ca la cele mai ciudate ore ale noptii ma scoala in capul oaselor sa-i dau ţâţă, doar ca-si da seama repede ca-i mai dulce somnul chiar si decat ţâţa ma-sii si-i curge din gura, cum se zice.

Ne trezim deci, cand ca prin minune mie imi sare tot somnul neavut, si incepem sa ne jucam. Ea rade si, fascinata fiind ca stie a scoate sunete, tipa de scoala si blocul, nu numai pe mine. Iar eu ca sa taca ii dau niste pupaturi peste ochi si peste cur si peste tot, pana incep eu sa tip de bucurie. Nu ratez joaca noastra de dimineata pentru nimic in lume.

Imi fac apoi un dus rapid, trag repede pe mine o carpa de bucatarie ca e cel mai la-ndemana si iesim apoi la plimbare. Cu prafum nu ma dau ca se sperie. Crede ca sunt altcineva. Dimineata ne plimbam de obicei prin cartier, o ora, chiar o ora jumatate, timp in care ea doarme, desi impropriu spus ca, vorba buna a cuiva, copiii nu dorm, ci doar isi reincarca bateriile. Iar pentru mine, the morning stroller walk e the second esspreso. Apoi ne intoarce acasa si o luam de unde am ramas si tot asa. Pentru ca nu vreau sa plictisesc pe nimeni, mai zic doar ca sarcinile mi se schimba, desi sunt mereu aceleasi, o data la doua, trei ore. Inclusiv noaptea. Nu dupa programul meu, ci dupa al ei. Nu exista dimineata, pranz si seara pentru mine, asa cum nu exista zile ale saptamanii, deci nici weekenduri. Totul e perpetuum mobile.

La mall nu ma mai duc decat tot ca s-o plimb pe Cati cand afara e canicula, sau, in curand, prea frig, si cand ajung pe-acolo, intru mai intai si apoi le iau la rand, toate magazinele cu jucarii si haine pentru ea, nu pentru mine.

Mi s-a schimbat deci viata. Dar nu asa cum banuiam. Caci acestea sunt schimbari superficiale pe care un om fara copil, care se gandeste insa la procreere, nu ar trebui sa le ia chiar atat de serios in seama. Schimbari de genul acesta, care btw sunt TEMPORARE, au loc in viata oricui nu numai dupa nasterea unui copil, ci dupa orice alt tip de eveniment mai mare care te scoate din zona de confort. Pentru mine, de exemplu, primele luni dupa emigrare au fost mai grele decat primele luni cu un copil, daca iau in calcul cat si cum am dormit sau cat de mult m-am plimbat pe la mall.

O data cu nasterea unui copil ti se schimba inima, nu programul. Asta este adevarata schimbare. O mutatie pe care, daca nu ai copii, nu incerca sa o intelegi. Am incercat si eu inainte, dar n-am inteles decat dupa.