Coco (prescurtare de la un apelativ mai lung pe care nu vi-l zic; e un cuvant inventat de mine, nu-l gasiti pe nicaieri). Coco deci, am senzatia ca-i de-o viata cu mine. Nu-mi mai imaginez viata fara ea, de fapt ma si sperie sa mi-o imaginez. Pana acum jumatate de an nu era, deci nu trebuie sa mi-o imaginez, trebuie doar sa mi-o amintesc. Dar nu e asa de simplu cu filosofia. Eu nu am cum sa-mi amintesc cum era fara Cati cand Cati nu exista, pot numai sa-mi imaginez cum ar fi fara Cati acum cand Cati exista. Si asta ma sperie.
Nu degeaba se spune ca, intr-un anumit sens, copii te implinesc. Si iti dau motive sa traiesti. Dar nu la modul ala egoist la care cei mai multi va ganditi. Eu n-am facut copil ca eram nefericita, ci ca sa fiu si mai fericita decat eram. Iar motivele de-a trai nu au legatura cu mine. Ci cu ea. Nu voiam inainte sa mor, iar pentru ca s-a nascut Cati nu mai vreau. De fapt, chiar asa e, dar nu la sensul ca inainte voiam sa ma sinucid si acum nu mai am de ce. Mai bine zis, inainte nu-mi pasa daca mor sau nu, chiar daca imi doream mai degraba sa traiesc decat sa mor, dar moartea nu ma speria chiar atat de tare. Acum ma sperie cel mai tare pentru ca nu vreau ca ea sa ramana singura. Eu n-o las acum singura nici doua minute, dara…Vreau sa traiesc ca s-o ajut.
Stiu ca nu va fi un bebe toata viata, care se cuibareste noaptea in bratele mele, si ca nu toata viata va avea nevoie de ajutorul meu, ba la un moment dat va creste si va deveni femeie si va sti sa se descurce singura. Dar nu ma sperie sa ajung la un moment dat o baba inutila, ba sa dea Domnul sa traiesc pana atunci ca nici un pahar cu apa n-o sa-i cer!
Place Nouveau 