Place Nouveau

Tocmai am citit un studiu care spune ca, desi rolul femeilor in societate a evoluat, acestea ocupand cu onoare locuri in tech, stiinta sau scaune de CEOs in multinationale, acasa ele inca sunt asteptate la cratita. Potrivit studiului deci, tot ele sunt cele care au pe cap, si mai ales pe umeri, povara treburilor gospodaresti, fie ca e vorba de facut mancare sau ranit prin cotet. Nici macar egalitate nu e, sa faca mai multa treaba barbatul, nici nu poate fi vorba.

Eu, personal, n-am nicio problema cu asta. La propriu ma refer. Nu am o problema pentru ca barbatul meu face, chiar mai mult decat mine. Si mancare, si curat, si cumparaturi, si sa ma simt prost din cauza asta. Si nu de azi, de ieri, de cand cu Catiusa, ci dintotdeauna, sau cel putin de cand ne stim. Nu mi-a cerut niciodata sa-i fac mancare, cu atat mai putin a strambat vreodata din nas ca nu i-a placut cum miroase ce-am facut si, desi mai boscorodeste ca iar mi-am asezat hainele la dunga de la sub pat, nu ne-am certat niciodata serios din cauza asta.

Dar Bobi face nu pentru ca asa l-a invatat mama lui acasa, poate si asta, dar doar partial. Bobi face pentru ca ii place. Are chemare in bucatarie. Daca nu ar fi un inginer atat de bun, ar fi cu siguranta un bucatar si mai bun. Spre deosebire de mine care, in afara de nervii si nerabdarea care ma apuca de-a termina macarea inainte de-a o incepe, s-o fac, nu s-o mananc, lui ii place sa gateasca. Eu nu gasesc nimic interesant la cratita sau orice alt blid, in general, poate doar in afara ibricului de cafea. Nu stiu sa fac mancaruri exotice si desi asta nu ar fi o problema de cand cu best chef and friend Google, nici nu ma atrage sa invat. Bobi, in schimb, are abonamente la site-uri culinare, se uita la emisiuni de bucatareala, dupa ce vine de la un restaurant unde a mancat o mancare buna, incearca s-o faca si el acasa. Acum, de Sarbatori, el a facut si sarmale, si cozonac, si racituri.

Eu stiu sa fac ostropel, ca aia e mancarea mea preferata, si alte cateva ca la mama acasa unde cea mai buna intrebare era ce sa mai faca ea de mancare, cand mancarurile pe care le facea erau mereu aceleasi. Avea la masa, ca mamele romance in general, idei putine si fixe. Singura variatie era rotatia lor.

Acum, daca eu ma pun sa fac o mancare, o prajitura, ceva, ies, intr-adevar, foarte gustoase, doar ca nu am rabdare sa le termin, ma plictiseste numai gandul sa m-apuc, iar vasele, dupa ce le murdaresc pe toate, n-am chef sa le spal. De cand am masina de spalat vase, imi vine sa bag in ea si chiuveta. Cand ma pun sa fac mancare, inseamna ca ori m-a lovit inspiratia, ceea ce se intampla foarte rar, o data la cativa ani, ori trebuie. Desi si cand trebuie, prefer sa cumpar sau…sa nu fac. Imi pot potoli foamea si cu altceva, iar poftele nu pot fi niciodata mai mari decat lenea de a mi le satisface.

Nu gatesc deci niciodata de placere. Si nu vad nicio problema in asta. Nu-mi place sa fac ceva si basta. Imi place sa fac altceva. E o chestiune de preferinta, gusturi si afinitati. Doar ca astea trec prin stomac si deci, cineva trebuie sa faca si de mancare. Si de nevoie deci, o fac si eu. Daca nu pentru mine, macar pentru cine mai e pe langa mine.

Asa cum si Bobi tot de nevoie face curat, nu ca-i place sa se dea cu matura prin casa. Sau cu Dyson. Ca ne-am cumparat de curand un aspirator super smeker.

Pentru ca gospodareala nu e deci, pentru cei mai multi, o placere, ci o povara, care trebuie totusi carata, nu cred, prin urmare, ca e motiv serios de cearta intre parteneri. Face fiecare cum si ce poate sau cat se pricepe. Un singur lucru mi se pare insuportabil si inadmisibil in situatia asta si pentru mine, daca ar continua, ar fi cu siguranta, motiv de divort. Ca el sa nu faca ceva ca asta sau ailalta nu e treaba de barbat. Sau, respectiv de femeie, de ce nu. Nici nu m-ar interesa ca ma-sa i-a bagat asta in cap. Nu trebuie sa confunde colturile, pline de paianjeni, din mintea lu’ ma-sa cu cele din casa noastra.