„Hello ladies and genitals!”. Tocmai am terminat de citit A Confederacy of Dunces (Conjuratia imbecililor, pe romaneste). Doua lucruri se intampla sigur cand citesti cartea asta. Razi si ti se face pofta de crenvursti cu mustar.
Cartea e foarte comica, am avut momente cand radeam cu tot cu pat pentru ca dormind Cati langa mine nu puteam rade in hohote, dar nici nu ma puteam abtine, asa ca radeam infundat cu un soi de intensitate seismica. Eu nu sunt genul care rade la bancuri, ba pe cele mai multe le consider imbecile, la glume din astea am, mai degraba, simtul ridicolului decat al umorului. Nu sunt nici genul pe care sa-l faci usor sa rada in hohote, desi zambesc des, dar am simtul umorului, la sensul ca stiu sa recunosc un umor de calitate. Ca in cartea aceasta, un roman clasic al literaturii comice.
Practic, de la personaje, si cel principal, si cele secundare, la intriga si limbaj, nu poti fi o secunda serios pret de 400 de pagini. E un roman picaresc si absurd, dar parca nu se poate mai real. Nu poti rade asa de niste personaje fictive. E clar ca mintea le gaseste corespondent in realitate, iar acesta e meritul geniului lui John Kennedy Toole care a reusit sa portretizeze atat se bine personaje ca Ignatius J. Reilly sau Burma Jones (cele mai funny din tot ce am intalnit pana acum in literatura).
Actiunea, desi incepe pe mai multe planuri separate si cu personaje care, aparent n-au nicio legatura unul cu altul, se intrepatrunde incetul cu incetul si toate aceste personaje se intalnesc la un moment dat ducand la o intriga alambicata, si de aceea geniala, din situatii incurcate si hilare. Este absolut fantastic cum a reusit autorul sa creeze practic un puzzle din actiune si limbaj. Si foarte amuzant pe deasupra.
Ce m-a facut pe mine sa rad cel mai tare nu au fost neaparat personajele in sine, care nici nu trebuie sa deschida gura sa te faca sa razi, ci mai ales modul lor de a vorbi. Ignatius, personajul principal, este criminal cand isi expune viziunea asupra lumii. El e un anti-erou. Nu trebuie sa-l placi. De fapt, ar fi un om nesuferit daca ai avea de-a face cu el in viata reala, dar cumva, reusesti sa-l simpatizezi si chiar sa-i fii complice la tot ce-l duce mintea. Si nu-l duce la nimic bun pentru ca pe unde trece el se lasa numai cu scandal, fara ca asta sa fie intentia lui, dimpotriva, el e foarte bine intentionat, dar actioneaza disproportionat, si de aici si umorul nebun pe care il starneste.
E un tip de vreo 30 de ani, cu o infatisare grobiana, care a stat vreo 10 ani prin facultate, e erudit si citit, dar, impins de la spate de maica-sa, alta figura, cu care inca traieste in casa, sa-si gaseasca un job, ajunge sa lucreze intr-o fabrica de pantaloni de unde va fi dat afara pentru ca pune la cale o greva a muncitorilor, greva bazata pe ideile lui de justitie sociala citita prin carti medievale, nu ca ar fi fost cazul in fabrica aia aproape falimentara. Ajunge apoi vanzator ambulant de hot-dog, reusind sa scape de crenvursti pentru ca ii manca el, ca de altfel, isi alunga cumparatorii daca ii gasea suspecti si in contradictie cu „gustul si decenta” in ceea ce priveste viziunea lui asupra lumii. Si-acum cand scriu imi vine iar sa rad.
Cartea se termina ca serialele, cu intentia parca de a fi continuata odata ce Ignatius, fugind de acasa sa nu-l interneze ma-sa la nebuni, ajunge la New York. Lucrul acesta nu se va intampla insa, caci cel mai trist aspect in cartea asta e povestea autorului insusi, care s-a sinucis la 31 de ani, romanul aceasta fiind publicat post-mortem la 11 ani de la deces, si tot post-mortem recompensat cu Premiul Pulitzer pentru Fictiune. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Place Nouveau 