Place Nouveau

Lumea s-a schimbat radical in ultima suta de ani. Oamenii calatoresc in jurul lumii cu usurinta cu care in secolul trecut nici imaginatia nu calatoarea, s-a inventat teleportarea, doar a versiunii noastre virtuale ce-i drept, dar in secolul trecut trebuia sa fii foarte bogat sa-ti permiti cu taxa inversa un minut de vorbit la telefon. Azi nu mai exista telefon cu fir si televizor cu lampi, exista Smart Phone si Smart TV, un fel de robotei care fac tot felul de chestii pentru noi. Azi nu mai exista carti SF, SF-ul e parte din viata de zi cu zi.

Avansul tehnologic a modelat deci o alta lume. De aceea, din punctul acesta de vedere, si cartile scrise cu numai cateva decade in urma par azi depasite. Vorbesc despre realitati cu care noi nu ne mai identificam. Ganditi-va la literatura romaneasca. Cum sa citesti azi Ion, Baltagul sau alte orori din astea de la țară. Azi pana si un cioban are un telefon mobil. Cu siguranta, ciobanul omorat in munti ar fi fost gasit prin coordonate GPS. Fefeleaga ar fi avut azi un Bugatti, nu un Bator, iar Ana nu ar fi ramas gravida pentru ca lua anticonceptionale.

La asta ma gandeam cand citeam The Rules do not Apply, de Ariel Levy, o carte de memorii a unei ziariste de la The New Yorker. In cartea aceasta citesti despre relatii homosexuale si inseminari in vitro, despre alcoolism si alte dependente, despre intalniri online si zboruri cu avionul pana la capatul celalalt al lumii. Tehnologia deci schimba si continutul artei, in general, al cartilor, in particular.

Mi-a placut cartea aceasta, scrisa curat, fara zorzoane si sclipici lingvistic, asa cum numai un ziarist stie, care, pana la un punct, am crezut ca e una care vrea sa scoata in evidenta normalitatea vietii in familia netraditionala a unui cuplu de lesbiene. Aspectul acesta insa a devenit secundar pe parcurs, chiar trecut de tot cu vederea, la sensul ca azi, in societatile avansate, nu mai e nimic iesit din comun, cat sa constituie un subiect in sine, faptul ca doua persoane de acelasi sex se iubesc si chiar se casatoresc.

Alte lucruri sunt mai importante, de exemplu, cum e sa ai totul in viata si, fara avertisment sau control, sa pierzi totul deodata, pe principiul ca nimeni nu poate avea totul in viata. Un gand care m-a bantuit si pe mine mult timp, nu ca eu as avea totul, dar am totul cat sa nu simt lipsa la altceva si sa nu-mi doresc altceva. Si cand ajungi in stadiul acesta, apare teama de pierdere, riscul suferintei cauzate de pierdere crescand pe masura ce „averea” e mai mare. Din fericire, pentru mine a fost doar un gand. Pentru Ariel Levy a fost mai mult decat meandrele lugubre ale unei minti scenariste, caci ea a pierdut pe bune in mai putin de o luna casa in care locuia, partenera si copilul din pantece.

A pierdut o sarcina pe care si-a dorit-o enorm, la 5 luni, cand se afla intr-o deplasare in Mongolia. A pierdut-o in camera de hotel. Ea descrie cu amanunte cum a fost mama pentru 20 de minute, copilul, in stadiul incipient de dezvoltare, nascandu-se viu pe gresia din baie. Nu i-a ramas de la el decat o fotografie in telefon si indelungi ani de suferinta. „Natura e risipitoare. Incepe mai multe proiecte decat poate termina”.

Ma gandeam la indemnul de a trai fericit cu ce ai ca nu se stie pentru cat timp le ai. Dar nu poti indemna un om la fericire amenintandu-l sau cu securea deasupra capului. E bine totusi ca exista ceva ce ne protejeaza de ingratitudinea asta. Si anume sa acceptam ca asa stau lucrurile si asta e sau daca vrei sa traiesti o viata cu 0 risc de suferinta, e preferabil sa nu faci nimic cu ea. Nici casa, nici familie, nici copii, nici cariera, nici bani, nici nimic. Fericiti cei saraci!