Place Nouveau

Acum ca tot m-am pornit, sa va povestesc si altceva. V-am mai povestit o data, dar sunt sigura ca nu ati fost atenti. Anuntandu-se weekednul trecut o vreme blanda, am zis s-o lasam sa ne mangaie obrajii pe undeva prin natura ca incetul cu incetul ne pregatim de iernat de-acum si foarte curand nu vom mai avea cum ne duce nicaieri. Ne-am dus la Crawford Lake, in domeniul ariei de conservare Halton, sa vada si mama cum arata toamna pe aici. Toamna arata bine pe aici, de obicei, dar acolo, nu arata chiar asa, paduricea aia neavand cei mai alesi artari, ci niste copaci vai mama lor de ale caror frunze toamna isi cam bate joc. Dar lasand asta la o parte, alte chestii interesante sunt de vazut acolo. Cum ar fi Lacul Crawford insusi. Desi Canada are pe undeva la peste vreo 2 milioane de lacuri, da, da, am scris bine, e tara cu cele mai multe lacuri din lume, acesta este unul foarte rar. Este un lac meromictic. Da, da, si pe asta am scris-o bine. Dar cum sunt sigura ca habar nu aveti ce inseamna, sa va explic. Majoritatea lacurilor in lumea asta isi mixeaza straturile de apa. Adica, apa de la suprafata se amesteca, cel putin o data pe an, cu cea de la fundul lacului. Un lac meromictic insa nu-si amesteca niciodata apele, principalul motiv fiind ca suprafata lacului este disproportionata fata de adancimea lui. Adica, lacul acesta, de exemplu, este foarte mic, il cuprinzi tot dintr-o privire lejera, dar este extrem de adanc. Curentii care amesteca practic aceste straturi nu se pot forma si astfel, apa de pe la mijlocul lacului in jos nu se schimba niciodata, ba mai mult, nu contine oxigen. Motiv pentru care nici macar o bacterie amarata nu sufla pe acolo. Exista chiar si o legenda creepy a locului. Cum ca unul din caii irlandezilor Crawford, proprietarii domeniului in secolul al 19-lea, s-ar fi inecat in lac, intr-o iarna cand, inghetat fiind, il treceau cu sania sa duca lemnele la iarmaroc or something, iar lacul a crapat si tot calabalacul s-a dus la fund. Si cum vietatile responsabile cu descompusul nu pot trai pe fundul acestei balti, defunctul cal nu poate putrezi nici acum. Daca inca nu vi s-a parut foarte interesant ce v-am zis, faptul ca Marea Neagra e considerat cel mai mare lac meromictic din lume ar putea sa va uimeasca!

Gata, cu lectia de geografie. Sa trecem la cea de istorie. Tot acolo, langa lac, s-au gasit ruine ale unui satuc de Iroquois, populatia indigena de cu mult inaintea venirii Crawford-zilor peste ei. Nu vorbim aici de catedrale si alte chestii din alea grandioase pe care europenii le ridicau tot cam pe la acea vreme, ci de niste case mai mult lungi decat inalte, care asa se si numesc, Longhouses, facute din scoarta copacilor din padure. 3 din cele 11 case, care se presupune ca ar fi existat acolo prin secolul al 12-lea, au fost reconstruite si remobilate astfel incat sa-ti faci o idee de cum traiau amaratii aia pe atunci. Una dintre casute e de-a dreptul un muzeu modern in care sunt expuse ramasite ale unor unelte cu care Iroquois lucrau pamantul sau vase din care mancau. Cand aveau ce. Cand n-aveau noroc la vanat, isi mancau „cele trei surori: porumb, dovleac si fasole” (asa le zice principalelor culturi agricole ale triburilor americane indigene). Alta casuta nu pare sa fi fost atinsa de nimic modern, ba pana si mirosul din interior i-a fost prezervat de-acum cateva secole, alaturi de pieile si blanurile pe care localnicii le jupeau de pe animale ca sa supravietuiasca iernilor „canadeze”, neafectate pe atunci de incalzirea globala. Intr-o exprimare mai plastica, longhouses erau, de fapt, niste pesteri, construite de mana omului, daca te gandesti cum traiau oamenii in ele.

Tiawenhk! Tiawenhk! Asta inseamna „Multumesc” in limba Iroquois. Asta ca sa intelegeti ca n-am plecat degeaba de acasa si ca m-am intors cu lectiile invatate.