I-acus luna de cand a venit mama la noi, iar sufletul meu, care nu-si gasise poate pacea, dar cu siguranta linistea, data de faptul ca macar eram cu totii sanatosi si inca in viata, chiar daca, plecand, noi am murit un pic, a fost oarecum rascolit si dat peste cap. Am plecat la 18 ani de-acasa. De-atunci au mai trecut aproape inca pe-atatia si de vazut ne-am vazut, fizic, nu pe Skype, vreo trei saptamani in ultimii 8 ani, iar in cei zece dinainte, nu cu mult mai mult. N-am mai trait sub acelasi acoperis decat atat cat ne-a permis o scurta vizita, asa ca ne-a luat ceva timp sa ne re-cunoastem. E clar ca eu nu mai sunt aceeasi care eram la 18 ani, atunci cand a incetat mama sa ma mai cunoasca, si eu pe ea, iar acum nu stiu cum m-a regasit, dar o s-o intreb diseara. Eu insa o percep altfel, poate nu neaparat schimbata, dar intr-o alta versiune. Dovada ca nu numai eu, copil al ei, m-am maturizat, ci si ea, ca parinte, odata cu mine. Am uneori sentimentul ca s-au inversat rolurile. Ca acum asculta ea mai mult de mine decat are pretentia sa ascult eu de ea. Nu a venit sa-mi dea povete sau sa-mi arate cu degetul, ca lui Cati, ce am voie si ce n-am, nu cred ca, dupa tata timp, mai considera ca e necesar, ba isi cere si scuze cand face o judecata de valoare, ceea ce nu consideram noi ca e necesar, dar apreciem. De fapt, asta e dovada ca si dupa 18 ani ea pe mine ma cunoaste la fel de bine ca inainte. Stie ca daca inca aveam nevoie de ea nu plecam niciodata pe cont propriu.
Nu se baga unde nu-i fierbe oala, nici in seama, nici macar in certurile noastre (ar putea sa-mi tina mie partea). Intr-o seara s-a luat Bobescu de mine ca mi-a dat telefonul lui sa fac o comanda de pizza si eu am facut-o la magazinul din celalalt oras, gen. No joking. Eu ma enervasem, tot eu, ca daca tineam bine minte el daduse dimineata comanda pe Amazon de un colac pentru Catiusa si urma sa vina cam la o luna dupa ce ne intorceam noi din vacanta. Stiu, n-avea legatura cu pizza, dar era acelasi lucru. Ne-am p*** asa tot drumul, iar maica-mea, pe scaunul din fata stand, ne-a lasat in pace, desi numai in pace nu eram, un cuvant n-a scos, de ca si cum ea era in Romania si dormea la ora aia, ca de atatea ori inainte. Sa-mi fi vorbit apoi, din empatie, pe la spate de el nu ar fi fost o dovada de apropiere, ci de inacceptabila intruziune.
Incearca deci sa nu ne deranjeze cu absolut nimic, nici macar cand ne dam in cap, vorba vine, ci doar sa ne fie de ajutor, iar sa ne desparta atunci nu ar fi fost, intr-adevar, de niciun folos. Cu toate acestea nu mi-as dori sa traiesc cu ea in casa. Mi-as dori insa enorm sa traiesc mai aproape de ea. Si ca sa raspund si la intrebarea din titlu, pentru ca stiu sigur ca dupa ce va pleca imi va lipsi mai mult decat mi-a lipsit inainte de-a veni. Zicea ea: „aveti aici tot ce va trebuie”. Dar niciodata nu le poti avea pe toate.
Place Nouveau 
7 răspunsuri la “De ce nu e bine sa te viziteze parintii?”
haha cunoscuta senzatie. Cind au venit parintii mei prima data, eram gata sa le schimb biletul si sa ii trimit acasa a 3 zi. Mi-a trebuit un pic de timp sa ma obisnuiesc cu ei in casa. Uite ca deja se fac 4 ani decind tot vine in fiecare iarna cite 5 luni. Ne-am obisnuit si chiar le ducem lipsa. Abia astept sa vina saptamina viitoare 😉
Eu mereu pun pe cintar avantajul de ai avea alaturi versus de nu ai avea, si primul cintareste mai mult 😉 Din toti insa, copiii cistiga cei mai mult pentru ca, creaza acel bond cu buneii.
„Cu toate acestea nu mi-as dori sa traiesc cu ea in casa. Mi-as dori insa enorm sa traiesc mai aproape de ea.” – problema asta a fost rezolvata de unii foarte simplu : au emigrat impreuna cu copiii (si in principal PENTRU copii, stim toti ca first generation immigrants de obicei se chinuie, abia a 2a generatie beneficiaza din plin de noua societate)
Alti parinti insa au preferat sa stea „acasa”, unde le-au dat Nea Nicu si Nea Ion gratis un apartament, sa lucreze la aceeasi fabrica pana la pensie (sau pana au ramas someri) etc. si apoi sa se planga ce grea e viata. Si cand copiii lor au fugit mancand pamantul din cacatul ala de tara cand le-a venit vremea (unii ajungand aici in plina criza economica, fara scoala si networkingul de care ar fi putut beneficia daca si-ar fi inceput aventura canadiana cu 20 de ani mai devreme) sa planga „cui ne lasi tu, unde te duci tu” …
Eh, valurile vietii…
Ai perfecta dreptate. Am scris si eu la un moment dat un text exact pe ideea asta, dar nu mai stiu daca pe blogul asta sau pe celalalt, si nici cum se chema. Scriam ceva de genul ca inainte nu înțelegeam de ce zic unii ca au emigrat pentru copii. Ziceam ca isi cauta pretexte, ca in realitate au emigrat pentru ei. Mai tarziu am inteles mai bine de ce. Pentru ca daca ar fi emigrat ai mei unde sunt eu acum, m-ar fi scutit pe mine de multe chestii nasoale. Asta e judecata din perspectiva copilului. Ar fi dureros ca al meu copil sa gandeasca asa despre mine. In fine. Ai mei au lucrat in strainatate 10 ani. Din pacate s-au intors in Romania. Am frati, dar nu mai traieste niciunul in Romania. Sotul meu la fel. Numai parintii ii mai avem acolo. Acum e prea tarziu pentru ei sa mai plece.
Am primit emailul tau in care ma intrebai de ce nu mai permit comentarii articolelor mai vechi de o luna. Nu stiu 😂. Era o optiune a WordPress si am bifat-o avand in vedere ca mi-e lene sa raspund comentariilor de la articolele in care nu mai stiu ce am scris.
Pai debifeaz-o, ca ma mananca palmele 😀
„Mi-as dori insa enorm sa traiesc mai aproape de ea.” – inca ceva, in caz ca n-ai remarcat inca in astia 8 ani, p’aci prin Vest uneori copiii zboara departe de parinti. In Canada si/sau in USA (sa zic si de Rusia?) poti sa traiesti in aceeasi tara, dar tu sa fii la Vancouver/Los Angeles si parintii la Montreal/New York. Cunosc personal asemenea cazuri, inclusiv printre romani. Sau poti, doamne fer si ptiu ptiu, sa te muti (nu neaparat de rau, cum am plecat multi din Romania) in alta tara, pe alt continent, si parintii sa ramana „acasa”. Mie unul mi se pare asta o chestie foarte cool. Chiar si in Romania, pe vremea lui nea Nicu, puteai sa primesti repartitie in celalalt colt de tara, si sa-ti vezi parintii o data pe an sau chiar mai rar, desi nu erau decat la cateva sute de km departare.
Eu intotdeauna am zis ca mult mai coiosi mi se par cei care au emigrat pe continentul asta acum 100 si mai bine de ani (ca de exemplu cei care au stabilit comunitatea de la Boian, Alberta), cand nu existau internet, VoIP, jet airplanes etc., spre deosebire de unii din ziua de azi, care plang dupa fusta mamei. Sau, si mai grav, care au ramas „acasa”, in apartamentul parintilor…
ps : de ce nu-i sponsorizezi pe ai tai, daca zici ca nu mai ai nici un frate in Romania si nici din aia 40% care se chinuie pe aici nu faci parte?
Nu am luat in calcul sponsorizarea o data pentru ca nu cred ca ar vrea (cel putin nu amandoi – si apoi sunt, de fapt, 4, nu numai 2, ca de ce ai mei da si ai lui nu, la o adica?), dar lăsând asta la o parte, asta ar insemna sa locuim in aceeasi casa si cum ziceam si mai sus, mi-as dori sa locuim mai aproape si sa avem posibilitatea de a ne vedea mai des decat o data la cativa ani (cu atat mai mult cu cat eu, de exemplu, am inceput sa manifest si reticente in a ma mai duce in Romania si in vizita), dar sa locuim in aceeasi casa este exclus. Asa suntem noi.
Vizavi de ce ziceai de cultura plecatului copiilor de acasa, iti dai seama ca dupa 18 ani de trait departe, la mine nu se pune problema de tânjit dupa fusta mamei. Numai ca, intr-adevăr, mi-ar placea ca, din an in Paste macar, la propriu, sa stam poate si noi la masa impreuna. Distanta dintre Romania si Canada ramane una mare. Desi teoretic te poti vizita oricand (soțul meu numai acum cateva luni a plecat c-o treaba in Romania joi seara si s-a intors luni), in realitate lucrurile nu sunt asa de simple, daca ma gandesc ca eu nu manifest nicio dorinta sa-mi cheltui banii si timpul pe acolo, de exemplu. O voi mai face pentru ei probabil, dar n-o pot face in fiecare an, nici macar pentru ei. Asta e. Sa vina ei in fiecare an aici, iar nu cred ca e posibil pentru ca nu ar avea bani de bilet, iar noi avem cheltuieli mai importante acum. Complicat.
Nu e „complicat” deloc, explicatiile mi se par foarte normale. Nu toti avem veniturile necesare sa achizitionam o casa destul de mare pentru a gazdui 2 familii si care sa asigure in acelasi timp si intimitate, mai ales in conditiile de azi ale pietei imobiliare din Toronto sau Vancouver. Mai ales daca parintii n-au fost generali prin Armata, SRI, Politie etc. … cunosc asemenea cazuri de jegosi cu pensii mai mari decat salariile copiilor lor care au emigrat.
ps : stai calma, nu esti singura „anormala” care n-ar suporta nici macar parintii sub acelasi acoperis, d’apai socrii 😀