Place Nouveau

Imi trebuie o rochie pentru petrecerea de Craciun a lui Bobescu. Va fi o receptie fancy la un hotel din downtown si va avea loc pe data centenara de 1 Decembrie. Zic ieri, ia sa ma uit eu sa vad ce reduceri gasesc. Intru pe Banana Republic, ca-mi plac chestiile lor, si incep sa iau la mouse, ca la mana, rochie dupa rochie, sa le probez din priviri, sa le scanez pretul si, intr-un final, sa pun la cos, o rochie petite si-un pulover bonus. Motivul pentru care am luat si puloverul are mai putin legatura cu petrecerea, cat cu pretul. Era redus de la $180 la $25 or something. E masura M, ce-i drept, ca numai atat aveau, o masura mare pentru mine, dar nu atat de mare incat sa nu-l pot imbraca, cu atat mai mult cu cat mie imi plac hainele mai lalai, si, mai important, nu atat de mare incat masura sa conteze mai mult decat pretul. N-as fi cumparat puloverul acesta niciodata daca nu ar fi costat atat. Atat e putin. N-as fi dat niciodata pe el pretul intreg. E un pulover foarte frumos, dar motivul principal pentru care l-am luat a fost ca era ieftin si frumos, nu numai frumos, si si pentru ca imi trebuia, dar nu neaparat. Nu mi-as fi cumparat acum pantaloni scurti, nici daca mi-i dadea moca. Desi nici asta n-ar fi fost o idee rea, decat daca nu purtam niciodata pantaloni scurti. As fi scutit vara de umblat prin mall-uri, chiar si online. Pe rochie am dat $22. Era redusa de la $150. Tot pe motiv ca mai aveau doar o marime, dar de data asta era chiar marimea mea. Incontestabil erau pe rafturile lor si rochii mai frumoase decat ce am luat eu, n-am lut-o pe cea mai frumoasa, dar n-am luat nici una care sa nu-mi placa. Am luat-o pe cea care indeplinea cat mai multe din conditiile urmatoare: imi trebuia, imi placea si nu era un produs ieftin, dar era redus. Exact in ordinea asta. Daca oricare din aceste conditii nu era indeplinita, in ordinea de mai sus, era suficient sa ma indrept catre alta rochie, ca nu s-a inventat inca rochie de care sa nu te poti dezbraca. Ordinea acestor conditii poate fi amestecata si altfel uneori. De exemplu, n-am avut nicio problema sa dau $1,000 pe geaca de iarna ca, in primul rand mi-a placut si apoi altele. As face oricand la fel cu geaca asta. Dar, de obicei, nu asta-i regula, nu cu consumabile din astea gen rochii sau pulovere.

Am facut analiza aceasta detaliata, care numai aici, pe hartie, dureaza atat, ca in realitate, e un proces automat, aproape inconstient, ca sa vedeti mentalitatea care imi ghideaza mie comportamentul consumerist, cand vine vorba de imbracaminte. Nu stiu cand si de ce m-am schimbat, ca n-am fost intotdeauna asa. Cand eram in Romania, primul lucru pe care il faceam dupa ce luam banii era sa raman fara ei. Ii cheltuiam pe toti la mall. Din prima zi, ca ma duceam atza acolo. De nu era nicio diferenta intre mine si aia de si-i beau la crasma. Imi cumparam haine oricat de scumpe ar fi fost si mai ales, indiferent de cat de putini bani as fi avut pentru ele. Desi aveam 20 si ceva de milioane salar, nu mi se parea nimic in neregula sa dau 3 milioane pe-o pereche de tenisi si inca pe-atata pe-un parfum. In realitate nu-mi permiteam nimic din mall, dar ma purtam de ca si cum imi permiteam orice. Acum, desi imi permit multe din mall, ma port de ca si cum nu-mi permit nimic. In plus, n-am mai intrat intr-un mall, cu scopul de a-mi cumpara haine, de cel putin doi ani, ci doar sa returnez ce am cumparat online si nu mi-a placut si-n realitate cum mi-a placut pe ecranul telefonului, sau nu mi-a venit. Cred ca si asta a contribuit la schimbare. Inainte iti trebuia rabdare si energie sa cauti reduceri, fara sa te doara picioarele de la umblat si capul de la aglomeratie. Acum, degetele sa te tina, ca poti sta si-n capul patului fara sa te doara.

Inca o schimbare pe care am observat-o la mine e ca tratez magazinele, reale sau virtuale, ca pe niste dulapuri personale de haine. Nu trebuie sa tin boarfele alea in casa la mine si sa mai si platesc bani pe depozitarea lor. Platesc numai pentru ce am nevoie, cand am nevoie. Daca am nevoie de ceva, ma duc si-mi cumpar. Inainte cumparam pentru ca poate voi avea nevoie de ele. Imi cream mai degraba nevoi decat le aveam deja. Uneori se intampla sa nu am niciodata, sau, in cele mai fericite cazuri, de foarte putine ori. Era probabil acelasi comportament care te determina sa faci rezerve pentru foamete. Schimbarea de atitudine mi-a aparut insa dupa ce de cel putin doua ori in viata am fost nevoita sa arunc dulapuri intregi de haine la gunoi: o data cand am emigrat si alta data dupa ce am nascut. A fost ca o foamete, ca doar am ramas in curu’ gol, dar tot ce acumulasem nu m-a salvat, dimpotriva, mi-a adus o pierdere si mai mare.

Rezultatul acestor schimbari in profilul meu de consumator e ca acum tot numai cu haine de firma ma imbrac, ca n-am renuntat niciodata la staif. Am ramas aceeasi snoaba, dar nu mai platesc pentru asta. Snobismul meu e la reducere.

Ma refer la hainele de firma pentru muritorii de rand, ca aveam, la un moment dat, o chinezoaica la job, care venea la lucru pentru ca, evident, se plictisea acasa. Conducea un Mercedes blue royal tunat si-si cumparase casa detached in Newmarket, desi avea 22 de ani. Aia si-a cumparat o data o poseta, care arata ca un portofel, si care a costat $500. Nu incapeau banii astia in ea, asa era de mica. Ma, e clar ca nu aveam eu banii lu’ tac’su, dar si sa-i fi avut, nu zic ca nu dadeam $500 pe o geanta, dar doar daca era cel putin cat una de voiaj. Cu banii aia plecam in excursie, nu veneam la job c-o geanta pe care oricum n-o baga nimeni in seama. Ca tocmai asta e ideea. Daca n-ai in fata cui te da mare, de ce sa platesti pentru acest serviciu?