Petrecerea de Craciun a lui Bobi s-a tinut intr-un local din downtown. The Storys Building ii zice. N-am fost niciodata acolo inainte. Era o atmosfera destul de fantomatica inauntru. Tablouri alb-negru cu toti necunoscutii pe pereti, care nu mi-au atras niciun interes sa aflu si cine sunt, si o lumina chioara, de mai degraba i-as zice un intuneric mai scapatat, ca de-abia te vedeai om cu persoana. Locuri de stat jos nu erau destule, ideea fiind ca oamenii sa se plimbe de la unul la altul, si sa discute intre ei. Asa ca m-a plimbat si pe mine Bobescu de la unul la altul si ne-am apucat sa vorbim intre noi chiar daca nu aveam despre ce. Ne-am oprit la un moment dat langa un cuplu, pe a carei domnisoara draguta a salutat-o galant Bobescu. Am vorbit noi ce-am vorbit despre una, alta, si la un moment dat ea m-a intrebat daca lucrez. I-am zis ca da. M-a intrebat si ce lucrez. I-am zis si asta. Ea era evident ca lucra, colega fiind cu Bobi, ce, nu pot sa zic ca ma interesa. M-am gandit atunci la ceva. Cum era daca eu, sa zicem, nu stiam sa raspund la intrebarea ei pentru ca nu vorbeam engleza?…Cum era daca eu nu lucram? Desi Bobi nu m-a dat afara din casa nici cand am fost somera, si nici nu vreau sa zic ca i-ar fi fost rusine cu mine, sunt convinsa ca e mandru ca lucrurile nu sunt asa. Mi-am dat seama ca a nu fi lenes e o responsabilitate fata de familie chiar inainte de a fi fata de noi insine. Si nu numai cand vine vorba de a pune ceva pe masa. In aceeasi ordine de idei, mi-am dat seama ca inainte sa am pretentia a fi mandra de copilul meu, trebuie ca si copilul meu sa fie mandru de mine. Cu atat mai mult cu cat lumea e atat de nedreapta, pe buna dreptate, la chestiile astea ca si a spala buzile pe strada nu e acelasi lucru cu a le spala la NASA.
Si e bine ca mi-am dat eu seama inainte de chestia asta, ca sa nu am dezamagiri ca al meu copil sau sot ar putea gandi asa despre mine. E bine sa-ti dai seama inaintea altora de niste lucruri, ca sa nu ajungi ai judeca ca te judeca pentru asta. O sa va dau un exemplu. Mi-a zis cineva odata: „ma tot intreaba mamele daca ma intorc la lucru dupa concediu de maternitate si mie parca mi-e rusine sa le zic ca eu de fapt nu muncesc. Dar tu-ti dai seama cata rusine ii va fi copilului meu daca o vor intreba altii, mama ta ce lucreaza, si ea nu va avea ce sa le zica? Poate doar minciuni, ca sa iasa dintr-o situatie penibila in care eu am bagat-o”. N-am stiut sa-i spun daca are dreptate sau nu sa gandeasca asa, dar am stiut sigur ca lucrurile astea se intampla, ca lumea, intr-adevar, asa gandeste, si ca ii putem afecta pe ceilalti, prin noi insine. Iar daca tanti aia de la petrecere nu conteaza prea tare, poti spune acelasi lucru si despre sotul tau? Sau despre copilul tau? Daca e usor sa zici ca te doare in dos de parerea ei despre tine, te doare tot acolo de parerea ei despre el? Mai ales ca si-o schimba din cauza ta?
V-am tot zis aici, pe blog, despre cum Bobi si-a luat PEng-ul si ca lucreaza ca inspector, desi e blogul meu, nu al lui. Dar este asta o mentiune despre el sau si despre mine? Ne impaunam cu penele altora, chiar si cand nu avem niciun merit? O facem, chiar cu mai multa usurinta decat cu penele proprii, pentru ca desi te lauzi pe tine, nu te mai poate acuza lumea de falsa modestie, pentru ca, teoretic, lauzi pe altcineva. Prin urmare, nu stiu daca nevorbind engleza si somera fiind Bobi m-ar mai fi luat cu el la petrecere, dar am vreun drept sa-l judec daca nu ar fi facut-o, cand eu, la randul meu, nu-mi mai incap in pene de reusitele lui?
Place Nouveau 