Ca sa ma laud putin cu proximitatile mele geografice, noi la New York ajungem intr-un road trip de vreo 10 ore. Eu o singura data am fost insa si atunci cu avionul. Ca sa ne simtim, chiar si numai pentru 4 zile, newyorkezi, ne-am cazat in Manhattan, la etajul 20 si ceva al Grand Hyatt New York, un hotel care nu doar zgaria norii, foarte grei in ziua aia, dar si noi zgariam cu privirea, ba chiar si cu degetul daca am fi putut deschide geamul, Chrysler Building. Eram aproape de Times Square, unde am si mers prima data, dupa ce ne-am schimbat de hainele transpirate in care statusem inca de dimineata, ca fusesem si la munca in ziua aia. Dupa ce am facut slalom printre sacii de gunoaie din fata restaurantelor de pe Fifth Avenue, am ajuns intr-o alta dimensiune, caci in Times Square, desi era 12 noapte, oamenii intrau la shopping sau in tura de noapte, cand nu intrau unii in altii. Desi e gresit sa-i zic noaptea, caci nu-i asa, orasul acesta “nu doarme niciodata”. Dupa o zi de munca insa, o calatorie lunga cu avionul si una si mai lunga cu metroul newyorkez de la aeroport pana la Grand Central Terminal, noi ne-am intors la hotel si ne-am culcat. In mijlocul New York-ului. Asta e o delincventa, dar cum a doua zi aveam pe itinerariu Statuia Libertatii, sa zicem ca de data asta am fost păsuiți si cazierul vizitei in New York, cu promisiunea sa nu mai facem, ne-a fost curatat.
Excursia pana la Lady Liberty, cu cumparat bilete, gasit barca, stat la coada, a durat cam toata ziua. Ne-am trezit de dimineata si dupa ce am luat micul dejun intr-un „diner” de vizavi, am luat-o pe jos, prin Financial District, pe langa Empire State Buildind, catre care am facut imprudenta de-a ne uita de jos in sus, nu invers, cum se cuvine, si am ametit. Am trecut apoi pe langa bull, sau ceea ce am crezut noi ca e celebrul bull, ca era acoperit ca de muste de turisti care tineau sa i se pozeze sub coada. Am mers ce-am mers, intinzandu-ne gaturile catre “varfurile” care nu zgariau norii, ci ii patrundeau, pana am ajuns la Brooklyn Bridge, de unde ne-am cumparat cate un City Pass, care includea si Statuia Libertatii si Ellis Island. Inteleg sentimentul imigrantilor care supraviețuiau valurilor, cand ii vedeau din departare torta, dar sa admiri de aproape formele celei mai sexy lady din lume e si mai si. Stateam cu paiul in gura, din care imi curgea limonada si scuipatul, ca nu ma mai saturam sa ma uit la ea. Dupa atata „sex”, in ziua aia, n-am mai avut timp, si nici energie, decat sa mergem sa mancam undeva. Am intrat intr-o faimoasa pizzerie, deschisa pe la 1900 toamna, pe care ne-o recomandase un amic. Am mancat pizza cu arrugula, o buruiana comestibila (cica) foarte populara. Eu nu mai tin minte daca mi-a placut sau nu, ca doar aflandu-ma acolo eram deja plina de mine ca sa mai incapa si altceva, dar tin minte ca lui Bobi nu i-a placut pizza, desi eu cred ca lui nu i-a placut pretul, mai piperat si decat pizza.
A treia zi am vizitat The MET. Sau ma rog, vreo 1% din acest colos cultural, pe care nu poti avea pretentia sa-l strabati intr-o saptamana, daramite intr-o zi. Desi, am vazut mumii egiptene, templul din Darfur, sculpturile lui Rodin si alte chestii din astea menite sa imi imbunatateasca „cultural esteem”, eu am iesit de acolo cu un sentiment de neimplinire. Dupa jumatate de zi, noi nu vazusem aproape nimic. Dar privind partea plina a paharului de Starbucks pe care il tineam ca tot americanul in mana, frustarea aceasta m-a facut sa imi doresc ca urmatoarea excursie la New York sa includa 4 zile doar la The MET. Intristarea insa mi-a fost stearsa de pe fata de vanticelul de primavara care umplea aerul de mireasme venind din Central Park, prin care ne-am plimbat apoi, ca era chiar dupa colt. Tolanita pe pajistea aia pe care o stiti sigur din filme ma gandeam ca Toronto e un fel de New York inversat. New York a plin de zgarie-nori si are acest palc de verdeata care sparge monotonia metropolei (care numai monotona nu e, dar ati inteles ideea), pe cand Toronto e un Central Park imens si are doar un palc de zgarie-nori, ca sa nu ne faca sa uitam totusi ca-i si el tot o metropola americana. Macar si dintr-un spirit de loialitate, prefer Toronto. Am iesit din Central Park si am intrat direct in Muzeul American de Istorie Naturala, cel ctitorit de Roosevelt, un pasionat vanator si naturalist, unde am vazut un film de prezentare a marilor parcuri americane, Grand Canyon, Yosemite, Yellowstone, care ne-a facut sa ne dorim a le vizita macar o data in viata. Ne-am incheiat ziua in fata scenei teatrului Helen Hayes, caci, nu-i asa, cum sa ajungi la New York si sa nu vezi un spectacol pe Broadway? „Desi Broadway-ul e recunoscut pentru musicals, noi n-am mers la musicals, ci la The Humans, o piesa foarte bine primita de criticii evenimentelor teatrale de la NY. Si de noi, bineinteles, care am avut astfel posibilitatea de a patrunde putin si in intimitatea New York-ului, nu numai a-i vedea poleiala, si deci spoiala, din afara. Caci piesa ne-a aratat cum traiesc efectiv oamenii in metropola americana, cheltuind sume exorbitante pe care nu le au pe cutii de chibrit prin care mai trec si soarecii, cum isi pierd oamenii job-urile si-si traiesc dramele, chiar daca si le traiesc la NY”, ca sa ma citez din ce am scris pe blogul celalalt.
Cred ca am uitat sa zic ca tot a doua zi, dar nu mai tin minte ordinea, am vizitat si ceea ce candva au fost turnurile gemene, iar acum sunt doua gropi mortuare, din marmura neagra, dar cum spiritul american se indreapta intotdeuna in sus, si nu in jos, asa ne-am indreptat si noi gandurile de la cei morti la 09/11 care One World Trade Centre, cladirea monolit, cea mai inalta din New York acum, care inlocuieste, de ca si cum chiar ar putea, turnurile prabusite, dar ramasite ale carora sunt pastrate in muzeul memorial, in care am intrat fara sa ezitam. „No day shall erase you from the memory of time”, Virgil. Cea de-a treia zi a fost dedicata „crestelor” celor mai inalte. City Pass-ul ne permitea sa alegem intre Rockefeller Centre si Empire State Building si am ales-o pe prima pentru ca e totusi ceva ce nu se poate vedea de pe Empire State Building: si anume Empire State Building. Am urcat insa si in cladirea-emblema, dar noaptea, asa incat am vazut ca New York nu e numai orasul care nu doarme niciodata, dar nici nu stinge niciodata lumina.
In cea de-a patra zi, si ultima, nu am vizitat un obiectiv, dar a fost obiectivul meu. Am fost cu metroul pana in Brooklyn, sa bat la usa casei, unde Henry Miller, scriitorul tineretii mele, si-a trait primii ani din viata. Casa lui memoriala e la Surrey, in California, dar tot am fost un pic dezamagita sa vad ca nici macar o tablita nu amintea de Fillmore Place ca de cartierul copilariei celui care a fost unul dintre cei mai indrazneti si non-conformisti autori americani. Si pentru ca am ajuns pe domeniul literaturii, poate va intrebati ce mi-a venit acum sa scriu despre vizita mea la New York de acum 3 ani.
Am terminat de citit cartea lunii februarie. „Still Me”, de Jojo Moyes, o carte pe care desi am inceput-o doar pana sa-mi vina de pe Amazon, The Song of Achilles, nu am mai putut-o lasa din mana, cand a inceput sa ma plimbe prin New York, prin acele locuri pe unde m-am plimbat si eu, si pe care le stiam atat de bine, desi, e adevarat, ca nu e nevoie sa te plimbi efectiv prin New York ca sa cunosti acest oras. Cartea deci, a inceput foarte bine, dar din pacate, s-a terminat prost, chiar daca cu happy-end. Daca nu ar fi avut final, cel putin nu acest final, i-as fi dat un bine-meritat 5 stele pe Goodreads, cartii, dar si personalitatii personajului principal, Lou Clark, o emigranta englezoaica la „curtea” unor foarte bogati newyorkezi (care m-au facut sa ma gandesc, poate doar cliseistic, la Donald si Melania Trump), dar finalul, atat de siropos ca mi-a lasat un gust cleios, m-a desumflat, si bosumflat, motiv pentru care nu i-am putut da decat 3 margarete. Nici macar stele. Dar, pastrand spiritul postarii, va recomand sa cititi cartea, deja mult elogiata si premiata pe Goodreads, pentru ca e scrisa bine, cu umor, cu suspans si rasturnari incredibile de situatie (mai ales, cand, ca si mine, nu stiti nimic de subiectul cartii, de aia nici n-o sa-l aflati de la mine) dar, ca s-o salvati, dar si sa va salvati de ingratul sentiment ca v-ati pierdut vremea degeaba, va rog s-o inchideti cu vreo 3 capitole mai devreme. Alea nu-i apartin!
Place Nouveau 