Luna asta va fi o luna de long weekenduri. Cred ca luna viitoare fac la fel ca sa fie o vara de long weekenduri. Chiar am avut o idee super sa-mi programez asa vacanta, adica sa stau acasa 3 zile (toate zilele de luni) si sa lucrez numai 4. In zilele astea, o scot pe Cati din daycare si ne facem de cap amandoua. Chiar citisem un articol c-o tanti care zicea ca isi mai ia zile libere de la job, dar duce copilul la daycare, iar ea merge la shopping sau la coafor. Adica face ceva pentru ea. Si ca nu se simte vinovata, de parca ar fi acuzat-o cineva de vreo vina. Daca nu se acuza cine se scuza, cu siguranta nu se intra in pușcărie pentru asta.
Eu mi le iau insa special s-o scot pe Cati din daycare. Asta e cel mai bun lucru pe care pot sa-l fac pentru mine. Si nu ma simt vinovata pentru asta. LOL!!! Cateva zile in care sa nu-mi fie dor de ea, pentru ca mie la munca mi se face un dor nebun. Mai ales spre sfârșitul zilei, cand stiu ca se apropie ora sa vina sa ma ia (nu eu o iau pe ea de la daycare, ci ea ma ia pe mine de la munca), ma ia cu fluturi in stomac. E acelasi sentiment ca atunci cand esti îndrăgostit prima data. Doar ca mie mi se intampla asta in fiecare zi. Si nici macar nu bravez sau exagerez. In fiecare zi, cand se apropie ora de plecare si stiu ca urmeaza sa ma urc langa ea in masina, nu mai am rabdare. Reusesc cat de cat sa mi-o astâmpăr cu pozele pe care le-am printat la o imprimata color si mi le-am lipit pe birou.
In fine, ieri a fost una din aceste zile. A inceput cu un castron de spaghetti adevărate pe care le-am pregatit pentru o cina imaginara. Am rupt impreuna la spaghetti vreo jumatate de ora, dupa care, ca tot eram in bucatarie, am umplut niste oale cu apa călduță pe care am vărsat-o apoi intr-o piscina. Am scos o piscina gonflabila pe balcon si-am pus-o pe Cati sa-si spele in ea, cu un burete si-un săpun, toate jucariile din plastic. Asa a trecut vreo ora si jumatate. Tin sa zic ca-i plac chestiile astea casnice mai mult decat orice jucarie. Daca vreau s-o fac sa manance trebuie s-o las sa mestece si ea in mancare sau sa apese pe blender. Asta ma va scuti de multe rugăminti si frustrări. Aseara, de exemplu, a mancat doua castroane de piure doar pentru ca a fost facut de ea. Revenind, dupa piscina, am coborât in locker sa luam masinuta si ne-am dus in parc. Acolo am desenat cu creta, ne-am jucat la cismea, dar cel mai mult ne-a placut sa stam pe iarba si sa ne uitam in sus, la frunzele de artar de deasupra noastra si la nori, pe care am inceput sa-i numărăm. One, two, three, four, five, I just caught a fish alive…
La pranz ne-am intors acasa, am mancat si ne-am culcat. Ea s-a culcat numai, dar eu am stat langa ea. Cand s-a trezit, am luat un cos de “pidol” (play doh, plastilina) si ne-am dus in backyard, unde am stat iarăși vreo 2 ore. Am ascultat Modern Talking, am plimbat-o cu pătura, ne-am întins iar pe iarba si ne-am uitat la cer…
Acum, n-as putea sa spun ca zilele astea sunt numai fericite, pentru ca, imi dau, de fapt, ocazia sa realizez cat timp se distreaza Catiusa fara mine. Asta ca s-o zic asa, mai putin dureros (asta e adevarat, ca ea la daycare se distreaza toata ziua, asa cum s-a distrat si ieri). Dar eu nu vorbesc acum de ea, ci de mine. Daca as trai intr-o lume ideală, si eu as plange cand trebuie sa ma duc la munca, asa cum plang copiii cand ii duci la daycare. Dar cum nu traiesc intr-o lume ideală, nu pot sa ma apuc azi de plans ca iar incepe o saptamana, nu atat de munca, pentru ca nu asta e problema, ci cu dor de ea in fiecare zi. In lumea asta mai putin ideală a noastra, poti cel mult sa plangi de fericire. Macar din cand in cand!
Place Nouveau 