Place Nouveau

Eu sa stiti ca primesc foarte des intrebarile cand sau macar daca o sa fac si al doilea copil, de ca si cum asta ar fi norma. Ba cineva mi-a zis de curand ca trebuie neaparat sa-l fac ca sa mai scap de Cati. Ma rog, nu s-a exprimat chiar asa, dar asta se putea intelege. A zis ca sunt prea implicata cu Catiusa, iar un al doilea copil nu m-ar mai lasa sa fiu asa. Cumva m-ar dezimplica. Iar pentru ea, asta era ceva de bine. Problema e ca eu nu inteleg cum altfel se cresc copiii, iar un al doilea, sunt sigura ca are dreptate, mi-ar mai scoate gura din curuletul ei, la figurat bineinteles, si tata mea din gura ei, la propriu de data asta. Doar ca eu nu cred ca asta imi doresc.

Spre deosebire de tanti asta, mie niciodata nu mi-a dat prin cap ca ma implic prea mult, poate prea putin…Asta da. N-am fost niciodata una din mamele alea de se plang toata ziua ca le plang copiii acasa. Asta si pentru ca la cel mai serios si sincer mod cu putinta, copilul meu nu prea a plans. Pe cuvantul meu, cred ca as putea numara pe degete de cate ori a urlat. De cand s-a nascut, nu de saptamana trecuta. Nici cand era bebelus, nici cand si-au scos caninii ei coltii, nici macar cand chiar as fi vrut eu sa planga. Ce-i drept, a avut tot timpul langa ea o tata calda, care i-a tinut compresa. Si o pereche de aripi si mai calde, sub care s-a cuibarit, sau un cap in care s-a suit, de cate ori a simtit nevoia, ba si mai mult. Ca sa va dati seama cat de lipsita e de capacitatea asta, sa va povestesc una tare de tot. Cati, la un moment dat, a pescuit iar de la gradinita boala aia cu nume lipsit de imaginatie: mouth, hand, foot, shit. A facut o forma mult mai usoara decat prima data, la sensul ca doar cateva bube au iesit foarte putin la exterior spre final, cand mi-am si dat seama ca a fost bolnava. Ca pana atunci, virusul s-a manifestat virulent doar in interiorul corpului, dar in afara de faptul ca s-a zvarcolit vreo saptamana in pat, de nu stiam ce are, o lacrima n-a stors de durere sau de mancarime, iar de data asta chiar as fi vrut s-o faca, pentru ca in loc sa ma enervez pe ea ca se foieste ca un crenwursti pe gratar toata noaptea, o intelegeam mai bine.

In aceeasi ordine de idei, am o vecina in bloc. Are o fetita de seama Catiusei si un baietel abia nascut. M-am intalnit de curand cu ea in parc si i-am zis ca e brave ca l-a facut si pe al doilea acum. Na, ce era sa-i si zic, ca o compatimesc?! Mirarea mea nu tine de faptul ca l-a facut, ci ca l-a facut acum. Ea, cu cearcane cat cepele, si, in general, rupta in gura de oboseala, mi-a raspus ca nu e mare lucru si ca totul depinde de experienta anterioara, cat de greu ti-a fost cu primul copil, iar ei cica nu i-a fost greu. Nu am inteles prea bine la ce se referea acest greu, dar daca se referea la copil, la sensul de copil dificil, desi am indoieli, ba chiar certitudini, ca nu la copil se referea, eu, Doamne ajuta, fara sa ma laud vreun pic, dar macar de dragul argumetului, trebuie sa zic chestiile astea, am un copil de ti-i mai mare dragul sa stai cu el. Te ceri tu sa stai, nu invers. „Tu, Catiusa, nu mai pot de dragul tau”, asta e refrenul pe care i-l cant toata ziua. Iar ea-mi sare in brate si ma pupa pana ma topesc si mai tare. Cum ziceam, de plans, n-a plans, ma refer la urlete din alea adevarate, nu la smiorcaieli in care nici macar ea nu crede, tarantele, adica acele asa-zise, dar necunoscute noua tantrumuri, nu face, doar uneori niste forme usoare, din care imi este insa usor s-o scot ca e cooperanta si intelege pana la urma ca nu e nu, pentru ca nu i-l zic prea des. Tocmai de aceea cand il aude, stie clar ca ceva e in neregula. V-am mai zis, in afara de chestiile care ii pot face rau, ei si celorlalti, si de cele care ar produce stricaciuni importante, are voie sa faca ce vrea ea. Si desi nu ii interzic nimic, si Doamne fere, nici in joaca n-a primit vreo palma, Catiusa mea e tot ceea ce se intelege printr-un copil cuminte. Desi foarte vesela si jucausa, ca nu se exclud una pe alta. Asta pe langa ca e frumusica foc si foarte isteata. Ok, acum ma laud putin. Daca tot am cu ce.

Doar ca sunt foarte convinsa ca felul ei de-a fi nu e deloc la intamplare, ci mi se datoreaza mie. Mie si lu’ taica-su’, bineinteles, prezent in viata ei, in egala masura ca si mine. Este asa tocmai pentru ca ne-am implicat 100%, acea implicare de care cate unii s-au trezit sa ma acuze, in loc sa-mi urmeze exemplul 😋. Nu a plans pentru ca nu am lasat-o niciodata sa ajunga pana acolo, i-am raspus nevoilor chiar inainte de-a le avea, am alaptat-o pana la doi ani si peste, alaptarea, neinsemnand doar hrana, ci si tratament impotriva caninilor (dar si imposibilitatea mea de a lipsi de langa ea chiar si-o singura noapte), nu a facut niciodata tampenii prea mari ca sa atraga atentia, ca o avea deja pe toata, noi fiind tot timpul dupa curuletul ei, am luat-o in brate zi si noapte, la propriu, ca in bratele mele doarme si acum, am facut, in general, cam tot ce v-ar zice babele cre(s)tine sa nu faceti ca stricati copilul. Daca eu le-as zice ca pe-al meu nu l-am stricat, ba dimpotriva, imi vor zice ca eu am avut noroc. Oricum as face, pentru ele tot n-ar fi bine, nici macar daca as face cum zic ele, Doamne fereste! Stricatul asta al copiilor vine din nevoia lor de comoditate. Dau sfaturi pentru binele lor, nu pentru cel al copiilor, ascultati la mine. Nu la ele! In fine, faptul ca am un copil cuminte deci nu insemna ca mi-i mai usor sa-l cresc. Ci doar ca ma bucur de el! Ceea ce nu e acelasi lucru.

Un al doilea copil in momentul acesta, repet deci, in momentul acesta, ar insemna categoric mai putina atentie pentru Catiusa, in momente in care inca are nevoie de mine, iar cel de-al doilea nu ar putea avea, cu siguranta, startul pe care l-a avut ea. O data pentru ca ar fi si ea, cu nevoile ei de mine inca, si apoi, pentru ca eu nu as mai avea aceeasi putere de a o lua de la capat, chiar acum. Si la dublu, pe deasupra.

Prin urmare, as mai face un copil, chiar as mai face, ca ati vazut, imi ies chiar bine, dar doar daca as mai avea 20 si ceva de ani, nu 35, cat cred ca am acum. Pentru ca mi-ar placea sa existe un gap de varsta intre ei, gen vreo 7 ani, atat cat Catiusa sa fie suficient de mare sa nu mai aiba nevoie de atentia mea 100%, iar celalalt sa se bucure de mine, si eu de el, la fel cat s-a bucurat sora-sa. Desi ar fi imposibil, dar restul ar veni de la ea. Din punctul asta de vedere, merita sa faci copii mai devreme, dar…te intarzie celelalte puncte de vedere. Asta e.