Place Nouveau

In fata clădirii unde lucrez e un artar. In fiecare dimineata, de 6 ani acus, vad arțarul asta inmugurind, înverzind, inrosind si albind. An dupa an, ii observ usor visatoare, statornicia asta a schimbărilor firești. Ma uit la el si ma gandesc ca de cativa ani încoace eu ii seman. Nu se intampla nimic in viata mea, in afara de schimbarea naturala a anotimpurilor (mai la figurat, asa), si nici n-am nevoie. De multe ori m-am gandit ca as putea trai o vesnicie asa, daca s-ar putea. Daca nu, macar toata viata.

Si-aici mor oameni pe șosele sau prin spitale, chiar daca mai mult in evenimente nefericite decat in statistici îngrijorătoare, ba, nu cu mult timp in urma, si aici a avut loc un soi de Colectiv, in urma caruia au murit, ce-i drept, cai, nu oameni. Si aici miniștri, ca si oameni care traiesc la bloc, se dedau mișmașurilor si descurcarelilor mai putin oneste. La nivel social insa, lucrurile astea, am observat, sunt tratate cu discreție. Nu cu tăcere. Cu discreție. Nu se face tam-tam si rapapapam (pe Facebook), din ala de face ca valurile de revolta, prin succesiunea si repetitivitatea lor obositoare, sa devină, de fapt, valuri ale bucuriei. Care, in lipsa unei directii, dau macar un sens, chiar daca de neînțeles, vietii.

In mine parca nu mai fierbe sângele ala balcanic, m-am răcit si eu, ca un străin. Mi-am gasit sensul si chiar plăcerea intr-o viata in care nu se intampla niciodata nimic, in afara de schimbările naturale ale anotimpurilor (mai la figurat, asa). Am ajuns, si nu de azi, de ieri, ci de ani intregi, la viitorul pe care mi l-a prezis șeful meu de pe vremea cand ma pregăteam sa plec (unul dintre cei care, mai săptămânile trecute, facea parte din aleșii fostului viitor președinte al României, la celebra dezbatere de la BCU). „E bine ca ati ales Canada, pentru ca in Canada nu se intampla niciodata nimic”, mi-a zis el. „Nici in Romania nu se intampla niciodata nimic. Dar, intelegi tu nuanța…”, a mai zis el, clipindu-mi dintr-un ochi. Atat de tare ma bucur ca am ajuns la vorbele lui si-atat de mult a ajuns sa-mi placa statornicia asta a schimbărilor firești, ca mi-e tot timpul teama sa nu se schimbe.