Place Nouveau

Nici nu stiu daca sa incep postarea asta râzând sau plangand, cand ma gandesc cum ma lăudam eu mai jos ca m-am echipat adecvat impotriva țânțarilor si insectelor de toate felurile, dar m-am intors acasa ciuruita de crustacee. De țânțari nici pomeneala pe acolo, de credeti-ma am ajuns eu sa-i pomenesc. Mai bine ma mâncau țânțarii decat d(racii) astia, ca aproape am ajuns in pragul sinuciderii de mâncărime. Sunt sigura ca si voi stiti despre ce e vorba ca dupa ce am povestit unora si altora, parea ca doar eu rămăsesem in urma cu informația asta. Eu si cei cu care am fost in vacanta, ca ne si ziceam pe-acolo ca nu vom afla niciodata ce m-a muscat. M-a muscat, nu ne-a muscat, ca numai eu am fost victima. Si Catiusa dintre copii. Pare ca avem sângele mai savuros. Am avut tot felul de bănuieli dintre cele mai rupte de realitate, de am cerut la un moment dat sa ne schimbe si camera, daca nu, macar așternuturile. A trebuit sa ma intorc acasa si sa scotocesc internetul ca sa aflu ce-am pățit, dupa care, dupa ce le-am povestit eu, am aflat bineinteles si de la toti vitejii. Se numesc sand fleas si nu sunt insecte. Sunt niste crustacee, din aceeasi categorie deci cu racii, crabii si lobsterii, doar ca de dimensiunile unor insecte, ceea ce si face ca oamenii sa ii confunde. Astia nu se gasesc doar pe plajele din Cuba, ci in toate Caraibele, mai ieftine sau mai scumpe. Motivul pentru care numai acum am avut de-a face cu ei tine doar de faptul ca pana acum nu am avut niciodata ghinionul de-o vreme atat de proasta sa le si scoată din nisip capul ala al d(racului). Ca devin cu atat mai bucuroși sa te inhate cu cat esti deja si foarte prost dispus ca ai venit in Caraibe ca sa mori de frig. Serios va zic. N-as fi crezut ca pe hărțile astea exotice, cu nisipuri albe si palmieri cat zgârie-norii, te poate vreodata deprima vremea. Mai ales ca nici n-am avut la mine haine care sa mai salveze din situatia, aproape penibila. Am avut un singur hanorac – NorthFace – ca pentru zăpezile de la munte. Si l-am purtat vreo 4 zile la rand, inclusiv noaptea, pana a ajuns sa pută. Asa imi explic motivul pentru care de la un moment incolo, d(racii) astia nu s-au mai atins de mine.

Acum, voi astia de va bucurați la răul altuia, nu va bucurați degeaba. La Toronto ningea in perioada aia si gradele erau la polul opus. Si ca la polul nord. Decat la -20, mai bine la +20, pe principiul decat sa-ti fie rau, mai bine sa-ti fie de bine. N-am putut face plaja, dar am putut sta toata ziua la terasa, beti cu cocktails of the day si caffe cubano, iar copiii s-au putut juca numai pe-afara. Ba fiind la gramada, ne-au scutit si pe noi de grija lor. Am facut si plaja, vreo 3 zile, suficient cat sa ne zicem ca in Noiembrie ne intoarcem, macar pentru o răzbunare. Ca resortul – Grand Memories Cayo Santa Maria –  a fost super ok, neavand in momentul acesta, in ciuda sentimentului de ciuda care inca ma mananca, la fel ca mainile si picioarele, prea multe chestii de comentat. Mancarea, ca stiu ca la asta comentează lumea cand vine vorba de Cuba, a fost nu peste asteptari, ci excelenta. In afara de faptul ca au avut preparate foarte gustoase, mancarea e foarte bio in general, ca totul e cam produs local. Nisipul era alb si fin ca faina, iar marea, aproape cea mai frumoasa din toate cate am vazut pana acum. Din pacate doar privirea ne-am putut-o scalda in ea, ca vremea critica a ridicat valurile si totodata steagurile rosii la mal, iar inainte de a le ridica, apa oricum era rece. Băieții nu s-au lasat insa intimidați de acest detaliu, nici eu, o singura data. De bronzat, nu m-am bronzat, dar nici n-am tinut neaparat, de fapt, cat am putut, m-am ferit chiar si de soarele care n-a fost.

Prin urmare si de încheiere, nici nu stiu ce sa zic de vacanta asta. Nu a fost ok, dar ar fi putut sa fie ok, ceea ce inseamna ca supărările n-au vreo legatura cu destinația, cat cu soarta. Iar asta nu tine loc de review. Nu pot sa dau un review prost locației ca am avut noi parte de vreme proasta. Bine ca timpul a fost unul bun, cum ar zice englezul. We had a good time, but a bad weather. Cu atat mai mult cu cat, ca sa ne mai lingem rănile, mai ales cele de pe maini si de pe picioare, in toata zona Caraibelor, vremea si-a cam batut joc de banii turiștilor. Imi povestea un coleg aceeasi poveste, in aceeasi perioada, doar cu alta locație: Dominicana. Iar ieri, dupa ce am dus-o pe Cati din nou la gradi, doamna educatoare imi povestea ca parintii întorși din Mexic si Barbados in acelasi timp cu noi, aveau si ei lacrimi in ochi. De la atata vânt.

PS: Am uitat sa zic un lucru, in cazul in care va intereseaza chestiunile de ordin geografic. Bine, am uitat sa zic mai multe, dar pe asta mi-am adus-o aminte acum. Cayo Santa Maria este o insula in mijlocul oceanului, legată de marea insula a Cubei printr-o strada…in Ocean. De la cel mai apropiat aeroport (Santa Clara) faci cam doua ore cu autobuzul pana la insulița asta, iar călătoria este in sine o experienta avand in vedere ca mergi pur si simplu pe pe un drum asfaltat care desparte marea in doua. Practic, de-o parte si de alta a masinii, te bat valurile in geam. Insulița nu este populata. Adica, acolo vin doar turiști, nu traiesc si oameni. Oamenii traiesc in Remedios, cel mai apropiat oras, un oras foarte istoric de altfel, reminiscență a conchistadorilor, care e la vreo ora cu masina (prin apa) de Santa Maria si care ofera peste jumatate din angajatii resorturilor de pe insuliță. Iata si cateva poze facute din autobuz, la plecare.