Cred ca eu deja am o noua păsărică. Ii zic asa si nu hobby sau pasiune, pentru ca se potrivește mai bine in context. Ieri a fost a doua saptamana consecutiv si plănuiesc ca asta sa fie a treia, cand am facut un lucru pe cat de simplu, pe atat de complet. Mi-a dat un sentiment autentic de bine ca m-a facut sa caut pe internet cauza. Daca se intampla o data, asa cum s-a mai intamplat si alta data, poate nu ma punea pe ganduri, dar faptul ca si a doua oara a fost la fel, m-am gandit ca o fi acolo ceva despre care trebuie sa aflu mai multe. Si intr-adevar, am aflat ca japonezii numesc asta “shinrin-yoku”, pe limba noastra, “baie de padure”, si o folosesc in scopuri medicinale, atat fizice cat si mentale. In Canada, practica e cunoscuta ca hiking si este extrem de populară. Am inteles ca in ultimii ani s-ar fi popularizat in toata lumea si o gramada de oameni calatoresc in zone cu vegetație multa doar ca sa se plimbe prin bălării. Tin minte ca acum cativa ani, un coleg de job mi-a povestit cum a mers cu prietena lui in Hawaii doar sa faca hiking, ca cica ar fi acolo niste trasee de vis. In Canada, e parte din festivalul verii, alaturi de camping sau barbeque. Eu, cat am trait in Romania nu am auzit de chestia astea, nu prin zonele unde am locuit eu. Poate cei din apropierea munților sa se fi ocupat cu asa ceva, dar eu, departe de munti si cu acces destul de limitat, nu am avut ocazia. La deal, si cu atat mai putin la campie, oamenii nu se duceau sa se plimbe prin păduri. Ba fata de care, cand eram copil, ni se cultivase si o anumita temere. Eu tin minte ca mergeam la padure cu biserica. Preoții catolici erau foarte de gasca pe-atunci. Adunau toti copiii din comunitate si-i duceau in natura. Dar si atunci, nu părăseam poiana de la marginea ei. Rar ne aventuram pe dupa copaci, poate doar sa ne pisam pe dupa unul. Dar asta, imi dau seama acum, si pentru ca nu era drum de acces printre ei. Ca si ieri, noi am traversat pădurea, dar nu pe unde s-a nimerit, ca sa nu mai nimerim drumul inapoi. Ca parcurile acestea provinciale sau naționale, cum li se zice aici, si care asta sunt de fapt, niste păduri imense, au trasee speciale pentru hiking. Adica niste drumuri marcate, pe care sa te plimbi dintr-o parte in alta, in toate direcțiile. Noi ieri am fost la Bronte Creek Provincial Park, unde se ajunge in jumatate de ora, o ora din Toronto, dar tot orasul este înconjurat de labirinturi verzi. Stateam cum ar fi, pe o comoara si nu stiam. Ca nu numai ca exista e misto, ci si ca imi sunt atat de aproape.
Va spun sincer ca de mi-ar fi zis cineva ca sa te plimbi aiurea prin padure poate fi atat de fain, nu zic ca n-as fi crezut, dar nu as fi inteles. Eu cred ca acolo se intampla ceva. Intre tine si copacii aia in care te scalzi are loc un schimb de energie pentru ca dupa ce ai iesit din valurile lor, esti altfel. Te simti efectiv mai curat. Nu e doar o bălăceală, ca sa zic asa, e o baie din aia care iti curata si cele mai intime parti ale sufletului. Iar eu am simtit asta in contextul in care n-am fost prea atenta la ce ma înconjoară, ocupata fiind sa palavragesc cu amicii care ne-au însoțit. Ca de ma duceam singura, nu stiu, probabil ieseam de-acolo high. Zburând. Dar degeaba va povestesc, trebuie sa încercați ca sa intelegeti ce spun, de fapt, ce simt.
Traseele din jurul nostru nu sunt înclinate, ca na, noi aici traim ca-n palma. Dar chiar si asa sunt incredibil de frumoase, si chiar avantajoase din punctul acesta de vedere daca ai copii. Catiusa face un traseu de 10,000 de pasi fara probleme si cu mare, mare bucurie. Poate un relief ceva mai abrupt ar mai colora peisajul, dar si excursia noastra ar fi mai grea, ceea ce nu e absolut necesar, ca nu sa ne scoatem sufletul ne ducem acolo. Ci sa-l spălam putin, cum ziceam. Ieri ne-am plimbat printr-o padure de arțari, dar niste arțari din aia de eu n-am vazut in 10 ani de cand sunt aici. Un fel de zgârie nori, de le era mai aproape cerul decat pământul. N-am stiut ca arțarii pot creste atat de mult. Sau ca sunt si din aia, ca astia de prin oras, sunt mai mult rosii decat înalți.
…Si ca sa nu ma credeti doar pe mine cand zic ca iti face ceva padurea aia, toti oamenii care treceau ieri pe langa noi ne salutau si ne zâmbeau, se opreau sa stea de vorba cu noi, pana am inceput si noi sa facem la fel. Parca eram cu totii pe alta planeta.
Place Nouveau 
19 răspunsuri la “Pe alta planeta”
Asta tine de familie cred si mai putin de tara 🙂 . Eu mai putin dar sora- e in stare sa mearga pe munte sau prin paduri de dimineata pana seara . Si acum e la fel si a trecut de 50 de ani. Asa ne-au crescut ai nostri. Cu gustul plimbarilor lungi in natura . Nu le zicea tata „bai de natura” sau alt cuvant sofisticat :)) ci simplu lua sandwiches si apa si ne cara prin coclauri sa ne arate ce este frumos si sa ne faca rezistenti si snatosi. Bine , viata sportiva este religie pentru el si la 85 de ani si vede . El inca isi scoate planorul singur din hanagar sa il duca la start . Zilnic daca se poate :))) Nu degeaba a fost subiect de film la HBO.
Taica-miu a lucrat la AJVPS. Avea in grija canton la marginea pădurii, motiv pentru care eu mi-am petrecut veri intregi la buza pădurii. Si cu toate astea nu tin minte sa fi avut trasee in scop recreativ pe-acolo, motiv pentru care nu ne aventurăm niciodata prea departe. Daca o făceai, erai pe barba ta. Atat de pregnantă era temerea de adâncurile pădurii, ca ma duceam cu prietenii de la bloc cand eram copii singuri la padure, dar ne opream la marginea ei si ne jucam. Nu aveam pe nimeni care sa ne supravegheze si cu toate astea nu ne duceam prea departe. Eu ma refeream la un cult al mersului prin padure in scop recreativ, si nu am zis ca tine de tara, ci ca aici e foarte popular pentru ca e foarte accesibil.
Eu m-am nascut si am trait in Bucuresti . Nu veneau padurile la noi , ne duceam noi la ele . Dar tata ne cara prin ele cu religiozitate . Romanul in general e un pic mai practic, istoric vorbind . Nu prea are timp de pierdut pe coclauri . I se pare pierdere de vreme 🙂 plus ca uite ce a patit scufita rosie :)))))
Unde va duceați? La munte sau unde anume? Ca de traseele montane tocmai am spus ca sunt singurele unde stiam eu ca se practica genul acesta de hiking. La deal sau la campie eu nu am auzit. Mergea lumea la padure, dar nu le traversa. Nu ca sa se relaxeze, in orice caz.
Si oricum, in cazul meu, asta s-a intamplat cand eram la ai mei. Cat am stat la București, 8 ani, nu am fost niciodata la padure, ca nu aveam unde prin apropiere. Era Băneasa, dar nu tin minte ca pe atunci sa fi fost o destinatie căutată in scopul asta.
Aaaa, nu la munte decat rar . Noi nu aveam masina si cu trenul nu era chiar ieftin . Luam la pas toti Codrii Vlasiei care inconjoara/ inconjurau Bucurestiul. Acum stand sa imi aduc aminte cred ca erau mai populate in anii copilariei mele decat in anii copilariei vostre . Cumva s-au inlocuit placerile simple cu altceva . Si asta a fost o greseala .
Ok, in 8 ani cat am stat acolo eu n-am auzit o data pomeniți Codrii Vlasiei, deci cum ziceam nu era ceva popular.
Codrii Vlasiei sunt padurile care inconjoara Bucurestiul . Probabil ca numai noi din generatia noastra ii mai numim asa . Am invatat la geografie si istorie despre ei. Tu esti generatia post decembristă. Cumva obiceiurile astea s-au inlocuit cu chestii mai sofisticate . Apetitul românilor pentru schimbare ( si nu in bine ) era imens pe atunci
Eu inteleg perfect ce spui, ca sunt fan hiking. Si e fix asa cum spui, daca te duci cu ciurda, faci gratar, muzici, plozii zbiara, adutii cinta la chitara, se agita cu mincarea si tote cele … ala e circ curat, big no no.
Insa daca te duci singur ori cu inca 2-3 oameni si te plimbi agale prin padure da’ in TAERE, o sa iesi de acolo high si very happy. O sa incepi sa simti chestiile de care vorbesc asiaticii. Best of the best e hiking in desert, asta bate orice padure, in opinia mea. Ceva similar cu hikingul e sa te imprietenesti cu animalele, ca puritatea care o primesti de la ele e unicat, e ceva ce merita efortul ( e o forma diferita si mai vie, mai dulce decit acel ” high” pe care o primesti de la padure ).
Astea le facem fara sa despicam firul in patru , fara sa le numim . Ne bucuram de mers in natura fara sa ne raportam la filozofii . Asta obisnuiam sa fac cu tata , asta am facut cu copii , asta fac cu nepotii . Simplu . Este cea mai buna lectie de zoologie, botanica , educatie fizica … alege ce vrei tu . Dar cu cat incepi sa incepi sa filozofez pe tema asta ma indepartez de placerea pura a plimbarilor . Unii o fac pentru conditie fizica , altii pentru liniste , altii pentru aer curat . Important este sa o facem . Cand eram copil in vacantele la Targu Neamt , copii petreau ziua lunga bantuind padurile din jur , sau vadul raului Ozana pana li se facea foame . Adunau bureti , zmeura de padure si altele . Invatau ce sa faca daca accidental se apropiau de pericole dara asta nu ii tinea departe de padure . Era doar un challenge in plus . Asta a disparut in zilele astea si e trist.
Pai nu trebuie sa le numesti in vreun fel, daca nu vrei. Eu insa ma refeream strict la practica hiking totusi, nu la cules zmeura din padure. Ca si eu tin minte ca intram in padure, nu foarte departe de marginea ei insa, si culegeam coarne, de exemplu. Faceam chestia asta fara sa o numim intr-un fel sau altul. Dar eu vorbeam de traversarea padurilor dintr-o parte in alta in scop recreativ. Lucrul asta nu se practica in Romania decat la munte si si atunci, avea mai degraba legatura cu muntele decat cu padurea. Daca dupa ce am plecat eu s-au mai schimbat lucrurile, e foarte posibil, pentru ca toti oamenii au masini acum si se pot duce oriunde. Dar in afara de masina, mai ai nevoie si sa stii despre lucrurile astea, numindu-le. Ca degeaba ai masina sa te duci pana in Delta Dunarii, daca tie nu-ti da prin cap ce misto e sa te plimbi de placere pe acolo, adica sa faci hiking. Same thing. Nu sa pescuiesti, nu sa te dai in barci. Sa te plimbi de placere, ca doar asta inseamna hiking.
Ti-am urmarit blogul cand postai din desert si tin minte exact si ca ai scris ca ti s-a parut un sentiment unic hikingul acolo.
Chiar asa si este. Partea nteresanta e ca in desert nici nu ai nevoie sa faci hiking ca sa fii high,ca e suficient sa iesi afara la soare si esti happy de parca ai fi non stop pe droguri( nu, nu e acelasi feeling-soare ca la mare ori la munte ). Serios ca nu stiu cum pot functiona localnici in conditiile astea !
Noi ne-am duce pina in desert pe jos, si ca Badea Cirtan, asa de tare ne lipseste desertul. Acum am convins un amic amator de hiking, ca hiking-ul de munte / padure e pistol cu apa fata de hiking-ul de desert, e curios de moare sa vada diferenta pe piela lui, la primul concediu.
Pe mine nu trebuie sa ma convingi, eu m-as duce si ieri. Acum e mai complicat, dar dupa ce mai creste Cati, abia astept sa mergem prin tot felul de locuri. Eu am urmarit postările tale de la Machu Picchu si din Cuzco si tin minte fazele cu lipsa de oxigen sau frunzele de coca. De atunci, si eu visez sa ma duc acolo.
Am prietena care a fost impreuna cu mama ei ( in jur de 70 ) acum vreo 2 ani …fara nici o problema de oboseala sau de ordin medical .
Daca o sa ai ocazia vreodata, eu te incurajez cu amindoua mainile sa vizitetzi Macchu Picchu si Cusco. Cam scumpute drumurile, da’ o data in viata te duci sa le vezi, asa ca merita.
Dar daca vrei sa simti real, real magic, du-te in astea doua locuri : la Puerta de la Hayu Marca si ignora toate rahaturile ” spiritualiste” ce le citesti pe net despre locul ala. Du-te si autentifica cu propria experienta, cum ar veni. La fel si Cu Pietrele din Ica, mergi, pune mina pe ele si apoi vezi .
Aia cu deprivare ade oxigen depinde de capacitatea pulmonara pe care o ai. Unii turisti n-au nici o treaba, altii plimba tubul cu oxigen dupa ei, iar altii mor sufocati . Nu e dracu’ atit de negru, ca e plina tara aia de turisti straini.
O sa mergem. Ne-am propus ca pana la 15 ani, cat o sa vrea sa vina cu noi, s-o ducem pe Cati peste tot. Si sa ne ducem si noi, ca nu e ca si cum noi am fi vazut tot.
Eu cred ca are legatura si cu modul in care suntem invatati de mici de la parinti. Ai mei erau doar cu munte si mare in varianta „statica”. Parintii sotului meu insa, oameni mult mai simpli si fara masina personala ii duceau pe copii foarte des in excursii la munte (pe Valea Prahovei ca e aproape de Bucuresti) si asa ii obisnuim si noi pe copiii nostri: la munte totul e …activitate fizica in padure. Noi preferam sa mergem doar in familie pentru a ne face programul fix asa cum ne dorim: mereu la piscina si in padure cu diverse drumetii potrivite pentru varstele si forta fizica a copiilor. Evident mereu le spunem cat de sanatos e, cat de frumos e etc. Mergem uneori cu masina in zone de deal sau de campie si intram in paduri parcand la marginea lor: pur si simplu mergem hai hui ore in sir sau adunam frunze, bete, urmarim veverite, mancam sendvisurile si ne bem apa stand pe iarba etc. La mare nu stam doar la plaja si atat, vizitam orasul/ orasele, muzeele si asa facem si in alte tari…ne plimbam ore in sir pe strazi…+ muzeele atractive si pt copii, mai ales in aer liber. Le place. se cer in vacante. Se cultiva dragostea asta de mers mult si tare sanatoasa este! La voi ar fi si pacat cu toate bogatia de paduri disponibila sa nu profitati.
Buna Andreea. Da, e clar si o chestie de obișnuinta, dar si de cat de facil e accesul. Eu am stat 8 ani la București, dar in afara de Herăstrău si Cișmigiu (mi s-a si facut un pic dor de asta acum ca l-am scris), nu aveam unde ma duce. Nu aveam masina in București si o deplasare cu trenul era greoaie. Adica nu era ceva de genul, hai sa mergem in dimineata asta sa ne plimbam prin padure, ca sa te duci o data era nevoie de pregătire multa, nu cred ca se putea face cu usurinta oricand iti cășună sa mergi. Lipsa de acces poate a creat si obișnuința pana la urma (de a nu merge). Poate erau si oameni care o faceau, dar erau putini, cei mai multi poate nici nu se gândeau la asa ceva. Mai degraba se uitau la tv. Era mai fain wk in fata telenovelelor 😋