Place Nouveau

Apropo de pozele cu moda, mai e un lucru care nu as vrea sa va inducă in eroare. Chiar mi-a zis si cineva, in particular, ca era foarte pustiu pe-acolo, si, intr-adevar, numai noi ne-am rătăcit saptamana trecuta pe la Woodbine Beach, ca acolo eram. Pentru cei care nu stiu, asta e plaja orasului la lacul Ontario. Pustietatea insa nu avea nicio legatura cu carantina daca asta v-a trecut prin cap, ca e ceva de care canadienilor le e frica mai tare decat de Covid. De frig. Ocazie cu care tin sa repet ca pe-aici a tinut carantina la inceput doar ca afara era iarna si lumea oricum n-ar fi iesit din casa. Nu ar fi avut niciun succes insa daca se intampla vara, pentru ca scurtele luni de vara pentru canadieni sunt festival si nimeni n-ar fi renuntat la ele, nici cu covidul la gat, ca sa zic asa. Weekendul trecut a batut vantul si-a fost foarte răcoare, de aia nisipul era gol, dar ieri, pe cod de caldura, nu mai aveai 2 metri sa-ti așezi si tu prosopul. N-am vazut niciodata atata lume la Woodbine. Parca eram intr-o stațiune estivală, asaltata de turiști. Doar ca turiștii erau localnicii care, probabil, ca si noi, din lipsa altor opțiuni de distractie, n-au avut altceva ce face decat sa vina “la plaja”. Noi n-am stat foarte mult pe nisip, ca ne prea batea soarele in cap, ci ne-am mutat in parcul de langa, pe care l-am redescoperit cu gura cascata (dupa tot). Prima data ne-am asezat la umbra unor artari ruginii (asa e culoarea lor, n-a dat toamna-n ei), chiar peste drum de lac si la colt cu plaja, unde am mancat cirese si ne-am uitat dupa lebede. Dupa o vreme si dupa o cafea, am plecat si de-acolo si-am ajuns intr-un loc unde oamenii isi desfacusera corturile, iar altii hamacele, unii si încinseseră grătarele, iar altii tălpile goale. Ne-am asezat pe iarba, cu lacul la orizont, si daca nu era Cati care sa ma puna sa alerg pe-acolo dupa caii ei verzi pe pereti, as fi putut sta nemișcată in locul ala cu orele. Nu stiu daca e semn de batranete, sau ceva mai putin grav, dar am realizat in ultima vreme ca as putea sta pe loc, fara sa fac nimic, fara sa ma gandesc la ceva, doar asa, ca o momaie, ore intregi, fara sa ma plictisesc. Pe lac pluteau bărcile, chinezii se suiau in copac sa le vada, serios, nu glumesc, un chinez era atat de mic, ca nu vedea bărcile de la mal, pe aleea care despărțea peisajul in doua parti egale, deoparte lacul, de cealalta parcul, se plimbau oamenii cu bicicletele si cățeii cu rolele, sau era invers, nu mai stiu, cert e ca așteptai minute in sir sa poti trece dintr-o parte in alta, ca nu se mai opreau rotile pe asfalt. Singurul asfalt din peisaj. Pe care un nene, intre doua poziții de yoga, il picta. Serios, era cam dus omul, isi întindea oasele, statea intr-un picior, apoi pe vine, probabil sa vada peisajul din toate pozițiile. Dupa care mai arunca o pensula umeda pe sevalet. L-am parasit si pe ala si-am plecat si departe. Pe o alee îngusta, ascundă pe sub frunzele unei padurici de arțari, am ajuns chiar in buza lacului, cat sa călcăm in el, de unde ne-am uitat la bărcile trase la ponton, si-un nene care tragea la pesti, iar Cati a aruncat cu pietre in rațe, pardon, in balta. Ne-am dus cu gand sa stam o ora, doua, dar am tot prelungit parcarea de-au ajuns sa ne-o dea pana a doua zi. Nu ne mai săturam de ce vedeam. Copii vâslind in picioare pe placa, funduri armonioase in poziții de yoga, marinarii uitându-se direct in ele, fum de grătare si cozi de zmee, bărci si biciclete, hamace si rulote de inghetata, Ontario dedesubt si CN Tower pe deasupra…TORONTO ❤️.