Avem acasa niste cartonașe cu imagini si ne jucam ieri cu ele. Pe una era desenata o inima. Dar nu din aia simbolica, ci una adevarata, cu vene. Ma intreaba Cati ce-i aia si incep sa ii explic ca e o inima adevarata, ca e in corpul nostru, ca bate, ba ii iau si mana si i-o pun la piept sa o simta. La final ii mai zic si ca atunci cand inima nu mai bate, omul moare.
Fast forward….Ne ducem la pranz pana la Metro sa cumparam ceva de mancare. La coltul magazinului sunt niste pietre funerare si cand am trecut pe langa ele, Cati si-a bagat nasul printre zabrelele gardului si m-a intrebat ce-s alea. Incep sa ii explic si de data asta, dar fara nicio legatura cu data trecuta, de care eu si uitasem, ca alea sunt niste pietre funerare, puse acolo in memoria unor oameni care au murit.
Seara, inainte de culcare ii citeam o poveste super funny cu Mac & Cheese, cea mai funny carte de copii pe care i-am citit-o pana acum, cand, fara nicio legatura cu subiectul, se ridica in cur si-mi zice, “mami, oamenii care nu le mai bate inima muresc si intra in pietrele alea…fumeroase sau cum le zice”.
Dincolo de faptul ca e suficient de isteață sa puna cap la cap doua evenimente diferite, doar pentru ca au un numitor comun, ca orice chestie pe care i-o spun o procesează foarte atent, ca asta nu e prima data, uneori face legatura cu lucruri pe care i le-am spus demult sau i le-oi fi spus demult, ca eu nici nu mai tin minte, doar ma mir ca le stie, dincolo de toate astea, am ras aseara, am ras la faza cu “muresc” si “pietrele fumeroase…sau cum le zice”, de era sa pic pe jos. Nu ma puteam opri din ras ca sa ii explic de ce rad, ca deja se uita foarte confuza la mine.
Cu ocazia asta vreau sa spun ca mie, de cand o am pe Cati, mi se pare uimitor cat de puternic este creierul uman in primii ani de viata. Cata informație poate absorbi si cu ce viteza! Sa te nasti mai prost decat o râmă, desi nici sa te târăști nu esti in stare, si sa ajungi in trei ani sa vorbesti, unii chiar doua limbi, sa stii ce sunt lucrurile din jurul tau, sa le numești pe fiecare in parte si sa stii la ce sunt bune, sa faci diferenta clara intre “pretend” si realitate (asta m-a uimit pe mine cel mai tare), sa retii cursul narativ al unei povesti, pe care s-o poti repovesti intocmai, dar cu cuvintele tale, mie mi se pare mult prea tare. In primii 3 ani de viata, creierul ne este pur si simplu genial. Sau e doar gol?! 😂
Place Nouveau 
3 răspunsuri la “Ma uimește, pur si simplu!”
E normalitatea copilariei . 🙂 Stai sa vezi cum e cu doi de 3 ani :)) cate se spun si se fac :)) La varsta asta e normal sa aiba o sete de cunoastere . Blazarea si plictisul intervin mai tarziu 🙂
Povestea a continuat si dimineata cand m-a intrebat de ce inima bate numai cand pui mana pe ea? 😳
Asta cu blazarea si plictisul imi aduce o tanti cu care m-am intalnit odata la metrou si exact asta zicea, ca astora mici totul li se pare o minune si sunt foarte curiosi, dar cu cat inaintezi in varsta, iti pierzi treptat, treptat interesul si curiozitatea pentru orice, ajungand cand esti batran sa nu te mai impresioneze nimic (se dadea exemplu pe ea).
Da , in clipa cand inceteaza curiozitatea incepe drumul drept catre terminus … Si nu tine de varsta … taica-miu are peste 85 si inca are dorinta aceea de a afla , de a face …. cunosc oameni de 35 de ani atat de blazati ca iti vine sa ii scuturi …sa le dai 2 palme sa se trezeasca .
Cand m-am apucat de scoala de fotografie multi s-au uitat crucis la mine . ” Ce iti trebuie la 55 de ani sa inveti ceva ce nu are legatura cu jobul tau ( adica nu te obliga nimeni, nu te plateste nimeni)” oamenilor le vine greu sa inteleaga ca inca mai vrei sa inveti .