Place Nouveau

Asta nu e de slabit sau de ingrasat, asta e pur si simplu cea mai buna prajitura din lume. N-as fi crezut ca exista statutul asta, dar de vineri uite ca exista. M-am dus cu colega in plimbarea noastra de pranz pana la Johnvince, ea sa-si cumpere miere, iar eu “dates balls” (bilute de curmale). Mai mult sa vad daca au, ca nu gasesc tot timpul. Nici de data asta nu am gasit, dar am gasit altceva care mi-a schimbat planurile dulci de weekend. Thanksgod! Ba as putea spune chiar si de weekendul asta. Tkanksgiving! Initial ma gandisem sa-mi fac eu bilute de curmale, dar pana sa ajung la raionul cu fructe uscate, umplusera astia magazinul cu pasta de migdale si gura mea cu apa la gandul unei almond cake, de care auzisem, inclusiv ca ar fi cea mai buna din lume, dar pe care n-o incercasem niciodata. Prajitura asta campioana e foarte usor de facut, dar problema e ca nu stiu sa va spun de unde sa-i luati ingredientele. De fapt, ingredientul special, pasta asta de migdale, pe care eu la Johnvince prima data am vazut-o. Ori nu m-am uitat eu dupa ea inainte, ori n-o fac mereu. Cum eu de aia din supermarket ma feresc, ieri am mai facut un drum la Johnvince sa-mi umplu camara. Dupa care am aflat ca se poate face si in casa. Va veti intreba, si pe buna dreptate, ce naiba m-a apucat acum cu retetele astea? Singurul raspuns pe care vi-l pot da e ca si eu ma intreb acelasi lucru. Acum sunt pe “nuts”. Caut tot felul de retete in care sa bag samburi, seminte si alte “miez-erii” din astea de le zice in engleza “nuts”. De am ajuns eu “nuts”, ca manifestarile astea ciudate ale mele nu par doar o pasa, ci o pas…iune.

Pun mai jos reteta, dar optional pentru voi, in primul rand pentru mine ca sa n-o uit. Sa nu mi se mai intample ca alta data. Sa vreau sa fac si a doua oara ceva si sa nu mai stiu de unde sa o iau. Si nici pe unde. Ca sunt o mie de retete de almond cake pe internet, dar eu pe asta o vreau. Si sa-mi fac carnetel de prajituri, m-am gandit si la asta, dar eu nu mai stiu sa scriu de mana mai mult de doua randuri fara sa ma imbretecalesc in litere, si am si o fobie. Nu pot sa suport petele de mancare pe foaia de hartie. Nu stiu de unde mi se trage repulsia asta bolnavicioasa, dar cand vad pete de mancare pe hartie, o rup fara sa ma gandesc o secunda si daca foaia ar fi a pasaportului. De-a unui retetar cu atat mai putin mi-ar pasa. Ok, poate doar daca ar fi reteta la prajitura asta, m-as mai gandi o data.

In recipietul unui procesor de mancare (food processor), puneti asa: 200 de grame de zahar brun, 170 de grame de pasta de migdale, 100 de grame de migdale intregi sau ciopartite si 35 de grame de faina. Tineti apasat butonul pana toate chestiile astea se fac ca nisipul ⬇️.

Intr-un castron separat amestecati 105 grame de faina, 2 lingurite de praf de copt si un pic de sare.

Taiati 200 de grame de unt cuburi si adaugati-le in nisip. Adaugati si niste esenta de vanilie si de migdale (daca aveti, desi nu e necesar, ca aroma de migdale deja s-a dus pe hol, pana la vecinul in casa). Cred ca totul se amesteca in procesorul de mancare, doar ca al meu e prea mic si a trebuit sa mut totul intr-un castron si sa amestec cu mixerul. Urmatoarea mea investitie nu va mai fi intr-o rochie sexy, ci intr-un robot de bucatarie mai performant si mai mare (asta fiind dovada suprema ca I’m not there anymore). In fine, revenind la reteta, adaugati rand pe rand 6 oua si amestecati dupa fiecare pana obtineti un aluat ca in poza de mai sus. Atentie!!! Nu mancati aluatul crud, chiar daca va vine, ca este, cu adevarat, o prajitura care miroase si mai bine cruda decat coapta. Ca migdalele sunt bune cand le mananci crude, dar ca ingredient sunt nebune. Te baga in boale culinare. Ca pe mine. De fapt, prajitura asta se mananca mai mult cu nasul decat cu gura, mirosul mai mult decat gustul fiindu-i irezistibil.

Puneti chestia asta in cuptorul preincalzit (la 160 de grade Celsius) pentru 45-50 de minute si scoate-ti-o de-acolo asa ⬇️