De cateva zile ma tot gandesc sa fac o postare mai festiva de cei 10 ani pe care ii serbez acus de la aterizare. Si-mi tot scarpind mintea, pe alocuri i-am dat si sangele, dar nimic care sa rupa gura targului nu iese de acolo. 10 ani la capatul carora nimic parca nu s-a intamplat…Cand bang!…Aia e. Am ajuns dupa 10 ani sa simt de ca si cum n-am emigrat niciodata, ca dintotdeauna am fost aici, desi m-am nascut altundeva. Imi vine greu a crede nu ca am emigrat, ci ca am trait vreodata in alta parte. Sunt de-a locului, fara a fi din partea locului, si nu se împlinesc 10 ani, ci eu împlinesc 10 ani, cat o viata de om. Viata mea. Aici am totul. Nu mult, nu putin, ci totul. Totul obtinut atat de usor! Ca nu totul in viata se obtine greu. Chiar daca treci prin multe.
Am avut de curand niste prieteni in vizita si la fel ziceau si ei, “mie mi se pare ca traiesc aici dintotdeauna”, desi, pe moment, am trecut usor peste remarca. Acum imi revine in minte ca o confirmare ca si in ceea ce priveste emigrarea, nu conteaza cati ani ai, ci cum te simti. Eu nu-mi mai dau seama acum de cand a inceput sa fie asa, dar stiu sigur ca la inceput imi gaseam confortul in tara asta doar comparând-o cu Romania. Acum, nu mai exista comparatie! LOL. Imi plac jocurile de cuvinte, dar ce vreau sa spun e ca trec zile dupa zile, saptamani intregi chiar, iar gandurile mele peste ocean zboară mai rar si decat avioanele azi. Mai citesc un blog, o știre, dar la rubrica Fapt Divers a vietii mele, ca sa zic asa. Si asta doar daca sunt de ceva interes mare, sau macar un can-can de calitate, daca sunt prea locale, nici nu le deschid. Ipotetic adresandu-ma acum unuia care n-a emigrat niciodata, ca sa inteleaga mai bine, asa cum te simti tu in Romania, unde ai trait 40 de ani, asa ma simt eu in Canada, unde am trait doar 10. Doar ca putin mai bine LOL! Dar nu la calitatea vietii ma refer, ci la apartenență. Apartenență fără proveniență. Si da, stiu ca unora li se pare de necrezut ca se poate, dar, asta e, nu crezi pana nu vezi.
––––-
Acum sa va explic cum am ajuns aici. Acesti 10 ani au trecut si dincolo, doar ca in lipsa mea. Lipsa mea insa neintamplandu-se in momentul in care am urcat in avion. Toate comparatiile alea de care va ziceam mai adineaori nu faceau decat sa arate ca eu inca nu emigrasem, desi aterizasem. Am emigrat abia in momentul in care n-am mai avut timp sa-mi trimit dincolo gandurile in vacanta, ci le-am pus aici la munca. La scoala pe care, gresit, am inceput-o, ba si terminat-o, ca si greselile te tin busy, in cea pe care am inceput-o iar, am intrerupt-o, ca am avut si un copil de crescut intre timp, si pe care am inceput sa o continui, urmând ca abia la anul sa-mi iau si pițula, la job, unde, recunosc, imi mai zboara gandurile aiurea, dar nu inapoi, la vacantele noastre din fiecare weekend, in atatea locuri frumoase, cand gandurile ni se bucurau de ce vedeau, nu de ce-si aduceau aminte. Si alte, si alte lucruri mai mari sau mai mici, de care mintea mea trebuie sa se îngrijească zi de zi. Nu am timp sa ma gandesc la caii verzi de pe pereti de-“acasa”.
Pentru mine asta e testul cel mai mare al emigrarii. Cat de mult iti tine mintea ocupata? In fiecare zi? O data pe saptamana? O data pe an cand te intorci “acasa” sa te spargi in figuri, sau la 5 ani, cand te spargi in figuri la vot? Te macină zi de zi de uiti sa-ti trimiti copilul la scoala, sau chiar pe tine, ori sa depui un résumé? Sau, dupa 10 ani, cand vrei si tu sa sărbătorești, iti dai seama ca nu mai ai ce?!…
Place Nouveau 
20 de răspunsuri la “Tu cand ai emigrat de fapt?”
Acasa e acolo unde imi pun cortu’ ( si mintea ). Asta nu inseamna ca o sa-mi si placa ….acasa ! E cam la fel cum e cu votarea in Romania, sa alegem dintre doua rele, raul cel mic, ca daca nu e de unde, nici D-zeu nu cere.
E ok sa nu iti placa…totul. Lumea avanseaza cu oameni carora nu le place totul. Pe de alta parte, eu imi pun zilnic mintea la contributie ca sa ii fie familiei mele bine, copilul meu sa creasca armonios, sa-mi tin acoperisul deasupra capului, si, in felul acesta, indirect, desi e cat se poate de direct, fac si tara mai prospera, un mediu mai locuibil, mai placut, pentu mine si, implicit, pentru ceilalti. Mie imi place acasa ca acasa ma implic si doar ce se intampla acasa conteaza.
Noi am sarbatorit vreo 6 ani de Ca, dar facem 10 ani de cand am depus actele pt emigrare 🙂 Apropos de acasa, e ciudat, parca automat consider Ro ca ‘tara mea’ dar in acelasi timp o tara straina. E mai bine overall in Ca (desi e clar ca intotdeauna vei fi un strain pt ei, nu e ceva grav, dar mai reduce din oportunitati) si unele lucruri de rahat din ro (de la trafic la tembelismele cu administratorul de bloc sau la opririle temporare dar constante de caldura sau apa calda pt mentenanta) aproape le-am uitat si trebuie sa ma fortez sa-mi aduc aminte.
Mai citesc din cand in cand ce e prin RO si ma oripileaza sa vad cum psihoza covidului (inainte erau altele dar tot negative) e turata la maxim, parca mult mai mult decat aici. Nu c-aici ar fi mai breji, toate posturile de stiri din Ca sint aservite puterii si fac propaganda la greu. (pro globalist, pro covid si anti-Trump, de parca toti canadienii voteaza in U.S . Curios ca si-n RO remarc multe articole la fel, again, de parca romanii ar avea drept de vot in U.S.)
Noi am plecat din Ro, ca toata lumea, pt a avea o viata mai buna, pt ca ne-am dat seama ca in Ro mai trebuie cel putin 30-40 de ani ca sa se schimbe mentalitatile. Acum ne gandim daca am ales bine long term. Personal nu stiu daca ma simt undeva ‘acasa’ as in sufleteste. Poate inca n-am gasit acel loc sau poate visez eu cai verzi pe pereti care nu exista nicaieri :))
Ideea e ca eu nu-mi mai pun problema daca ma simt ca acasa, ci sunt acasa. Aici e toata viata mea, cu bune, cu rele si cu toate cele. Nu am goluri in suflet de care acuza unii pentru ca daca as avea, banuiesc ca mi-ar aparea mai des in minte. Dar eu am atatea altele pe cap, ca n-am timp sa ma gandesc la toate prostiile. Nu ca ar fi prostii pentu cei care doar asta au in cap, pentru mine insa sunt pentru ca nu-mi vin in minte decat daca trag eu de ele, ca acum.
13 ani in decembrie. Fara regrete . Din prima clipa . Acasa e aici . Am spus-o din prima clipa . Si nu ma simt demult straina aici .
Eu am amintiri din prima clipa. Chiar am si o poza pe care am cautat-o s-o pun la postarea asta, dar trebuie sa o caut mai bine. Daca o gasesc, o pun. E o poza din prima seara, de pe cand smartphoanele nu erau asa populare si pozele erau mai rare. A fost frumos. A fost frumos din prima zi, ce-i drept.
Cred ca prima poza e una din Amsterdam, asteptand imbarcarea , iar apoi a doua zi in drum spre primarie sa facem health card si card de rezident … poze cu Detroit ul …. In December cad se fac 13 ani le caut 🙂
Dupa 22 de ani de la prima aterizare .. ubi panis ibi patria 🙂 .. totusi, livada din spatele casei parintesti rezoneaza altfel decat mall-ul si parcurile de aici; noi n-am rupt legatura cu Ro, suntem asa niste cetateni globbali
Nici eu nu am rupt legatura, daca faptul ca am parintii acolo se pune la legatura. Dar daca nu ar mai fi ei literalmente nu as mai avea ce sa fac acolo. La anul chiar ne gandeam sa mergem in vizita, dar sa vedem ce-o mai fi cu virusul asta.
In legatura cu “livada din spatele casei parintesti” si tot ce inseamna copilarie, sentimentele mele sunt f ciudate. Sunt niste amintiri care “dor”, dar mai mult la sensul de dor, decat de durere, in care insa imi este aproape imposibil sa ma mai regasesc. Parca viata mea de acum nu are nicio legatura cu vremurile alea, cu locurile alea, cum naiba de mi a-a putut schimba viata atat de mult? Nu ma refer acum ca in bine sau in rau, ci mult, incredibil de mult. Cred ca nu doar am emigrat, dar am si imbatranit 😂.
Nu, nu ai imbatranit (inca), dar o sa vina o vreme sa iti fie si tie dor de “livada din spatele casei parintesti”. Never say never 😉
Dar imi este dor de anumite lucruri, dar nu la modul sa-mi afecteze viata. Alea sunt chestiile mele interioare, care nu ma pot impiedica insa sa am o viata normala oriunde in lumea asta.
Depinde ce intelegem prin „livada din spatele case parintesti”. Daca ne referim mot-a-mot la livada si la casa, ai mei chiar au asa ceva, dar ei s-au mutat acolo cu putin inainte de a pleca eu de-acasa (la facultate). Nu sunt foarte, foarte atasata de locul ala. Am multe amintiri insa din copilaria mea la bloc. Iar alea imi dau niste sentimente ciudate. Le simt cel mai apropiate de sufletul meu, dar, in acelasi timp foarte indepartate, pana intr-acolo incat parca nu mai am nicio legatura cu ele, desi stiu si simt ca sunt legaturile mele cele mai stranse. Chiar ma strang amintirile alea, ma strivesc, in sensul bun, dar unde sunt vremurile alea? De ce nu mai sunt? Cum e posibil ca aia sa fi fost viata mea, dar eu sa nu mai pot intoarce la ea, pentru ca, de fapt, nu mai exista? Things like that…Doar ca pe mine lucrurile astea nu ma opresc din a trai normal. In plus, amintirile mele nu au legatura cu tara. Canada nu mi le-a luat, iar Romania nu mi le da inapoi. Daca ma intorc acolo, nu se vor intoarce si vremurile cu mine. They are gone…forever.
Eu sunt si mai si ca tine ca nu imi e dor deloc de copilarie. Aud multi spunand ce usor era cand erau copii si ar vrea sa mai fie copii fara griji si probleme.
Eu am avut o copilarie frumoasa, dar cel mai mult mi-a placut cand am plecat de la casa parinteasca si am devenit independenta financiar, ca atunci chiar mi-am permis sa nu mai dau socoteala nimanui ce fac cu viata mea.
Eu chiar n-as vrea sa dau timpul inapoi, chiar daca nu ai prea multe responsabilitati atunci cand esti copil, depinzi prea mult de parinti si trebuie sa faci ca ei.
Cred ca am fost o fire independenta de mica si nu am suportat sa fiu controlata, iar parintii din Romania, most of them are control freaks. 🙂
Imi e si mie dor uneori de unii oameni dragi de-acolo, noroc cu tehnologia de azi ca putem vorbi/vedea virtual cand vrem.
Am si cateva locuri care imi trezesc amintiri frumoase, dar asa am amintiri frumoase si de prin vacante, dar acasa acum e aici si chiar nu imi imaginez sa vreau vreodata sa ma reintorc in Romania sa traiesc din nou acolo.
Nici eu nu vreau sa dau timpul inapoi. Nu asta voiam sa se inteleaga din comentariul anterior, dar imi e f greu sa explic mai bine. Sentimentele astea ale mele apar atunci cand ma gandesc la anumite momente din viata mea cu care efectiv nu mai am nicio legatura. Care mai traiesc exclusiv in memoria mea. Traitul meu la bloc e un exemplu. Apartamentul acela in care am crescut 16 ani este acum al altcuiva, eu nu voi mai putea calca niciodata acolo, desi acolo a fost toata, toata copilaria mea. Cand ma gandesc la chestia asta, totul in viata asta mi se pare ciudat. Incep sa imi apara in minte momente din copilaria mea, cand ma jucam stop castel prin fata blocului cu o droaie de copii, cand culegeam cu ei gandaci de colorado de pe frunzele de cartofi, tradafirul roz al vecininul de la parter, pantalonii scurti din piele ai vecinei de deasupra, o intreaga lume se creioneaza in mintea mea, ca si cum ar fi din imaginatie, doar ca a fost cat se poate de reala. Dar acum e gone. Forever. Niciodata, niciodata nu voi mai putea retrai momentele alea. Nu la sensul ca imi doresc, ci ca nu mai este posibil, nu mai exista. Si atunci ma intreb, unde sunt eu in toata povestea asta? Eu, cea care traiam acolo, nu mai traiesc de fapt, desi sunt cat se poate de vie inca, dar sunt alta. Ce legatura mai are viata mea de acum cu viata mea de atunci? Niciuna. Desi sunt aceeasi persoana, parca am avut mai multe vieti.
Sper ca asta explica mai bine ce vreau sa zic. Doruri din alea care sa nu ma lase sa traiesc si sa ma faca sa vreau sa ma intorc inapoi nici eu nu am. Deloc, deloc. Si exact ca si tine, viata mea a inceput sa-mi placa cu adevarat in momentul in care mi-am luat-o eu in brate.
Aia cu copilaria minunata nici eu nu o pot intelege. Cind ii aud pe oameni ca sunt nostalgici dupa copilarie, mi se pune mintea pe off. Copilul e cel mai sclav dintre sclavi, indiferent cit de bine s-ar fi purtat parintii cu el, iar copilul o stie foarte bine si o simte pe pielea lui 24 din 24 ca e incapabil sa fie independent si stapin pe viata lui..
Sa nu ai capacitate de decizie, ratiune, pentru ca asa a decis natuura … e ce amai frustranta treaba dintre toate. Sa fii mereu slavetele caruia i se spune si i se impune ce sa faca, ce sa gindeasca si mereu sa dea socoteala parintilor, profesorilor, adultilor in general … fuck that shit ! Am urit cu spume intreaga copilarie din cauza asta … nici nu vreau sa ma gindesc la mizeria aia de viata de sclavete, abia asteptam sa cresc o data sa scap, sa fiu pe picioarele mele. Daca cineva m-ar putea obliga sa fiu din nou copil … mai bine moarte decit dezonoare !
De asta mi se rupe inima de mila copiilor ca stiu ce conditie mizerabila este ( un temporar handicap mintal si fizic ) si dureza, si dureaza ani in sir …
Hmmm, nu zic ca n-ai dreptate intr-un fel, dar crede-ma ca in ceea ce ma priveste, eu sunt sclava copilului si nu invers :)). In limitele unor reguli de safety de exemplu, sau de buna conduita, carora, by the way, si adultii se supun chiar daca nu isi dau seama, copilul cam poate face ce vrea el. Faptul ca nu e lasat de izbeliste nu mi se pare ca il face neaparat sclavete. Este limitat de conditia fizica si psihica, dar na, nici eu nu pot sa zbor, desi as vrea. Eu, personal, imi tratez copilul de la egal la egal, iar, ca parinte, una este sa ii impui ceva care sa il ajute in viitor, ala se cheama exact asa: ajutor, si alta e sa ii impui ceva just like that: aia se cheama umilire. Parerea mea ca multi parinti dinainte nu-si tratau copiii ca pe egalul lor, ca pe un om, chiar daca era un omulet mai mic, si asta a fost o mare greseala din partea lor.
De cate ori nu am auzit replici de genul tu nu ai voie sa raspunzi ca esti un mucos sau rahat cu ochi si nu doar de la parinti ci cam de la toti adultii cu care interactionam: profesori, vecini,etc.
Generatia parintilor si bunicilor nostri au idelile astea invechite ca adultii stiu ei mai bine si ce mi se pare cel mai funny e ca si acum ei au impresia ca stiu mai bine ca tine doar pentru ca au cu 30-40 de ani mai multi ca tine, deci daca sunt mai batrani automat sunt si mai intelepti.
Nici nu le trece prin cap ca tu ai mai multa experienta de viata ca ei care poate n-au iesit niciodata din bula lor, fie aia, sat, oras, tara. etc.
Si apropo de ce spuneai mai sus, ca nu te mai regasesti in amintirile tale, cred ca cu totii simtim asa cand inaintam in varsta, pentru ca ne schimbam atat de mult incat ni se pare ciudat ca noi eram aia de acum 20 de ani sau mai mult si amintirile noastre par niste secvente de film, parca nici nu ni s-au intamplat noua.
Cred ca asta ni se intampla tuturor, dar cred ca pentru noi emigrantii e mult mai vizibila schimbarea.
Chiar daca nu plecam din Romania sunt convinsa ca tot m-as fi schimbat, am vazut schimbari si la prieteni din Romania, dar cu siguranta Canada m-a schimbat si mai mult. Adaptarea la o societate complet diferita, iesirea din zona de confort, te schimba vrei nu vrei.
„Cred ca asta ni se intampla tuturor, dar cred ca pentru noi emigrantii e mult mai vizibila schimbarea.” – exact, dar exact la asta am ma gandeam eu ieri, dupa ce am scris comentariul. Ba chiar am vrut sa mai scriu unul cu ideea asta, dar n-am mai avut timp. Sunt sigura ca e cu atat mai greu sa te regasesti in anumite momente din trecut cu cat ti-ai schimbat mai mult viata de atunci. Asta se poate intampla cand schimbi tara, ca noi, dar si in urma unor evenimente care iti dau complet peste cap cursul vietii: un divort, de exemplu. Asta mi-a venit acum in cap. Iti dai seama ce ciudata trebuie sa fie viata unora care au avut 2 sotii?…Traind intr-un fericita nu se mai poate regasi in nefericirea celeilalte. Asa si cu noi. Traind acum in celalalt capat al lumii legatura cu trecutul nu mai exista decat in amintiri. Care pot fi datatoare de doruri, nu zic nu, si nu e nimic rau in asta. Dar de aici, pana la a-ti dori sa te intorci in Romania pentru chestii care mai exista doar in imaginatia ta, mi se pare ca trebuie sa fii un pic dus cu pluta.
Sunt perfect de acord cu tine ca parintii sunt sclavii copilului. E adevarat; un copil incapaciteaza extrem de mult parintii.
Dar eu nu despre asta vorbeam, ci despre relatia de subordonare pe care copilul o are fata de adulti, din cauza ca, copilul e temporar handicapat fizic, mintal, emotional multa-multa vreme, pina iese in copilarie. In timpul asta e si copilul sclavete, ca altii ii decid viata, el doar trebuie sa execute. De acord cu tine ca asta e normal, parintele are bune intentii si il ajuta, insa cum ziceam, copilul e perfect neputincios in viata lui, iar ast e cea mai mare umilinta din punctul meu de vedere. Ca si copil o resimti pina in oase, in fiecare moment.
Am inteles despre ce vorbeai, de aia am si spus ca nu zic ca n-ai dreptate intr-un fel. E adevarat ce spui daca reduci totul la cum ne-o lasat natura. Dar cum se simte copilul in legatura cu chestia asta tine si de parinti. Nu vorbesc acum de adolescenti, care sunt aproape niste adulti si in cazul carora e normal sa apara desprinderea, chiar razvratirea, si dorinta de independenta. Dar copiii mici, cei de seama lui Cati, de exemplu, ca la ei ma pricep deocamdata, asa putin, din experienta, nu sunt asa. Nu simt nicio relatie de subordonare pana in oase, dimpotriva. Se simt cel mai bine alaturi de parinti. Eu cand ii spun lui Cati ca atunci cand va creste, va pleca de acasa si va trai fara noi, incepe sa planga. Ea nu isi poate imagina viata fara noi acum. Asa cum, atunci cand ii spun ca eu merg la munca ca sa nu dormim pe strazi ca aurolacii, ea nu se gandeste automat ca vrea sa mearga ea la munca, sa faca banii ei, sa doarma unde vrea ea. Deloc, se bucura ca mama munceste si ea are casa. Cand ai tot ce-ti trebuie, parintii te iubesc, te ingrijesc, copiii, de fapt, asta simt, nicidecum ca vor sa fuga de acasa.
Nu stiu ce sa zic, poate unii copii o simt, altii nu. Eu am simtit-o si stiu si pe altii, l afel cum stiu adolescenti dependenti si lesinati dupa parintii lor. Inevitabil te compari cu adultii si iti constati handicapul, indiferent cit de bine s-ar purta parintii cu tine. Desigur ca simti grija si iubirea parintilor, insa asta nu iti rezolva handicapul dat de natura, cel putin eu am simtit handicapul pina in oase si mi-l amintesc cu scirba si acum. Parerea mea. eu asa cred, ca nu are legatura cu felul in care parintii se poarta cu copiii, ci cu constatarea realitatii : adultii pot, copiii nu … adultii au voie, copiii nu.