Ieri dimineata, dupa ce am lasat-o pe Cati la scoala, nu m-am mai intors acasa, ci m-am dus la birou. Mai dau din cand in cand si pe acolo, de obicei, o data pe saptamana, sa aduc cec-urile pentru ca am acasa un aparat prin care le trimit la banca. Nici n-am ajuns bine ca am si inceput sa respir aerul rarefiat de toti colegii mei care lipseau. Nici eu n-aveam de gand sa fac multi purici pe scaunul meu cel nou, asa ca m-am apucat de munca sa ma car repede pe la pranz. Am inceput intai sa muncesc pe partea de accounts payable, voiam sa eliberez cat mai mult din log, si nici nu stiu cand s-a facut ora de plecare. Mi-am scos salata orientala din rucsac, am halit-o, ca nu voiam sa calatoresc pe autobuz cu burta goala, dupa care am bagat cec-urile in locul salatei, m-am infofolit cu toate alea de golisem dulapul dimineata si m-am indreptat aproape orbeste, ca ochelarii aburisera si inghetasera, catre statia de autobuz, aflata acum la baza unui munte de zapada.
Am ajuns acasa, am trimis din den-ul meu cec-urile la banca, dupa care i-am semnalizat sefei, de bucurie, ca a fost o zi execelenta. Ma bucuram de banii aia de ca si cum ar fi fost ai mei, nici nu va zic cat mi-au trecut prin mana ieri, dar cu cash-ul ala iti cumparai o casa in GTA, dupa care m-am apucat de muncit pe partea de accounts receivable. Intentionam sa ma ocup de platile pentru sfarsitul lumii, dar le-am amanat pe azi. Asa imi fac eu treaba in fiecare zi. Nimeni nu ma intreaba de sanatate, nici macar de sanatate, nu ma suna sefa cu zilele, nimanui nu-i pasa ce fac eu atata vreme cat fac. Si eu fac, fara sa ma mane cineva, ca de mica am fost om serios. Nu ma duceam niciodata la scoala cu lectiile nepregatite, cu temele nefacute, ba le faceam si pentru altii, ca eram destul de gasca sa le impart cu toti loserii, si asta fara sa ma puna mama. Pe mine nu m-a verificat mama niciodata la lectii pentru ca stia ca nu are de ce. Si aici voiam sa ajung. Exista acum o cultura cum ca in viata asta trebuie sa-ti urmezi visele si sa faci intotdeauna numai lucrurile pentru care ai chemare. Ca astfel nu vei munci nicio zi in viata ta. Stiti meme-ul. Doar ca, desi in principiu sunt de acord, mie mi se pare un indemn destul de restrictiv, ca sa nu zic si periculos daca il dai mai departe vreunui junior, pentru ca pune o presiune prea mare, si dupa un punct si contraproductiva, chiar la nivel de fericire si satisfactie in viata. Ca nu toti ne nastem neaparat cu chemari, strigari si aplauze. Si chiar daca ne nastem asa, viata e mai complicata de atat. Uite eu, ca de la mine pornisem. Nici nu stiu daca m-a chemat vreodata, dar eu cu siguranta am venit, in chestia asta a scrisului. Stiu sigur ca asta e dharma mea (nu cred ca stiti cu ce se mananca asta, e un cuvant in sanskrita, parca, de care am citit intr-o carte pe care ma tot chinui de ceva vreme sa o termin. S-ar traduce cumva in pasiunea ta pusa in folosul altora, something like that). Nu pe baza vreunui succes consider asta, ci a unei satisfactii interioare pe care mi-o da scrisul, chiar si fara remuneratie. Am doar o ora pe zi la dispozitie, pe care mi-o mai si fur din somn, dar daca as avea timp mai mult, stiu precis ca as putea oferi si altora satisfactii prin asta. Cu toate acestea, eu imi castig existenta dintr-un domeniu care nu are nici in clin, nici in maneca cu scrisul, folosesc cel mult partea din dreapta a tastaturii, m-am apucat de el tarziu in viata, fortata de imprejurari, pentru ca n-am considerat niciodata ca ar fi ceva la care sa ma pricep. Si ce sa vezi, nu numai ca ma pricep, dar imi si place si-mi face viata usoara si decenta. Si-mi place pentru ca de mica m-am pregatit pentru asta. N-am nevoie de sefi care sa ma puna la munca, asa cum n-aveam nevoie de mama care sa ma puna la lectii, munca mea e curata asa cum imi erau si caietele, iar review-urile imi sunt intotdeauna bune asa cum imi erau si notele. Noi nu suntem doar un talent (irosit). Suntem mult mai mult de-atat. Nu putem face orice in viata asta, asta e clar, dar cu siguranta putem face mai multe decat credem.
Place Nouveau 