Azi se fac 5 ani de cand am plecat in concediu de maternitate. Nu stiam atunci ce urmeaza, dar stiam ce se termina. Si totul e bine cand se termina, vorba aia. Cu bine, dar asta aveam s-o aflu mai tarziu. In momentul ala eram pe sfarsitul celei mai grele perioade din viata mea. Sarcina. In momentul acesta, imi pare rau ca n-am stiut sa ma bucur mai mult de ce mi se intampla, dar atunci nu aveam relaxarea pe care o am acum. Din turnul de fildes al certitudinii unui copil sanatos, e usor sa privesti cu detasare inapoi. Atunci eram asa de speriata ca priveam doar ingrozita inainte.
Sarcina mea s-a oprit la 20 de saptamani. Nu biologic, Doamne fereste, ci mental! Pana atunci, desi sufeream ca un caine, fizic, umblam prin metrou cu ceai de ghimbir si lamaie sa-mi taie greata, metafizic, eram in al noulea cer. Aveam in mine doua inimi si se vedea. Nu pe fata, ca nu mi-a lucit nici tenul, nici parul, ba as putea zice ca am fost o gravida urata cu spume, si grasa 👌, la interior chiar radiam. Tin minte ca fusesem la controlul pentru Sindromul Down si rezultatele mi-au ridicat moralul si mai sus. E incredibil cat de mult te poate incuraja un doctor cand iti comunica sansele mari sa ai un copil sanatos. Si cat te poate dobori si cea mai mica sansa sa nu fie asa. Caci la 20 de saptamani, dupa analiza morfologiei fetale, cand singurul lucru pe care eram nerabdatori sa-l aflam era daca e fata sau baiat, sanatos nepunandu-ne problema ca n-ar fi, m-a lovit doamna doctor in moalele capului de nu mi-am mai revenit nici acum. Ca ala a fost momentul cand am zis: never again!
Dupa ce un weekend intreg dezbatusem cu Bobi daca ce vedem pe ecografie e putza sau nu, am intrat in cabinetul ei nerabdatoare sa aflu asta prima data. Am iesit de acolo, asta fiind ultimul lucru care sa ma mai intereseze. Pentru ca prima data mi-a zis ca bebelusul meu are “choroid plexus cyst”. Daca asta nu va spune nimic, faptul ca era pe creier, cred ca va spune totul. A continuat, chestie pe care eu nu am mai ascultat-o, chiar daca o auzeam, ca asta nu inseamna nimic. Ca e intr-adevar un “marker” pentru Sindromul Edward, ca sa va faceti o idee, Sindromul Down e mic copil pe langa asta, dar ca nu e cazul bebelusului meu. Ca sa fi fost cazul, trebuia ca la ecografie sa iasa si alte chestii suspecte, dar ecografia mea arata bine, asa ca cel mai probabil totul era bine. “Cel mai probabil”, aceasta expresie stiintifica, care pur si simplu te face cu capul. Ca sa ma linisteasca, mi-a zis ca ma poate trimite si la consiliere, ceea ce m-a terorizat si mai tare. De ce sa ma trimita la nebuni daca totul e in regula? Doar ca totul era in regula cu bebelusul, nu si cu mine, iar ei stiu cat rau pot face in mintea mamelor astfel de anunturi. Pentru ca, intr-adevar, choroid plexus cyst, in cele mai multe cazuri, si sunt foarte multe cazuri, e normal si chiar nu inseamna absolut nimic. Sunt doar niste basicute care dispar pe parcursul sarcinii. Nu inseamna ca toti bebelusii care au asta au Sindromul Edward, ci ca s-a constatat ca cei care au Sindromul Edward au si asta. Erau deci asociate, nu cauzate, cu anumite tulburari cromozomiale. Ceea ce e cu totul invers, dar pentru mine era acelasi lucru, atata timp cat se exprima cu “cel mai probabil”. Eu, in momentul acela am trecut de partea raului celui mai mare, chiar daca era cel mai putin probabil. M-a acaparat cu totul si mi-a distrus ceea ce trebuia sa fie cea mai frumoasa perioada din viata mea, transformand-o intr-un calvar. Au urmat doua saptamani in care am stat non-stop, non-stop, pe internet si am citit toate paginile online, si pe fata si pe dos, in toate limbile pe care le stiam, si nu le stiam, de mai multe ori, cautand certitudinea aia pe care doctorul nu mi-o daduse. N-am vorbit cu nimeni despre asta pentru ca mi se parea ca ingrijorarea altora ar confirma si mai tare realitatea dura…din mintea mea. Cand mi-a adus Bobi cadou o pereche de sosetele roz, pe care si acum le am, in loc sa ma bucur, eu m-am intristat. Eram atat de nebuna incat vedeam femei cu copii pe strada si eu, cu al meu in burta, plangeam.
Nu zic nimic ca m-am facut cat o vaca, ca am facut diabet, ca ma furnicau picioarele si mi se umflasera de umblam cu papucii barbatului, cu care tot el ma incalta. Dar pentru astea imi trebuia doar un piciorus ca sa-mi treaca durerea. Psihic insa piciorusul ala ma lovea de nu ma puteam ridica de jos. Mi-era si mila, si ciuda, simteam si furie si deznadejde, dar cel mai crunt mi se parea ca nu sunt lasata sa ma bucur de nimic. Nici acum nu-mi dau seama daca as fi putut eu personal face ceva, dar cred ca abia atunci aveam nevoie de un psiholog.
Pe internet erau pagini intregi despre cum “markerul” asta trebuie scos de pe lista complicatiilor de sarcina. Pentru ca, in realitate, afecta mama, si nu fatul. Acum, din turnul meu de fildes, imi dau seama ca era o problema inchipuita, deci, nimic grav. Dar sa nu te bucuri de sarcina e pacat. Mai ales ca ti-l aduce pe Dumnezeu in viata!
Place Nouveau 