Cum m-am schimbat in 12 ani de Canada

Era o zi de toamna ca acum. Cu soare, tin minte, si doar dimineata un frig grijuliu care ne ciupea de obraji, ca pe niste copii alintati. Cand am dat perdeaua la o parte, am vazut, pe strada in care ne-am trezit, ca era liniste, nu goala. Nu se vedea nimeni, dar era locul atat de ingrijit ca se simtea omul care il sfinteste. Daca va intrebati ce am simtit in momentul ala, cumva ceva “wow, aici voi locui eu, mi-a pus Dumnezeu mana in cap”, nu chiar. Priveam strada aia paralela. Habar n-aveam pe ce lume sunt. La momentul ala n-aveam nicio treaba cu ce vedeam pe geam. Era prima mea dimineata in Canada, dar putea la fel de bine sa fie prima mea dimineata pe alta planeta. Era atat de departe de mine ca nici macar panica nu m-a luat. Nu aveam niciun fel de sensibilitati. Ca atunci cand deschizi o carte despre care nu stii nimic. Dar am dat perdeua la o parte, ca pe prima pagina. Semn ca eram totusi curioasa.

Acum nu mai dau perdeaua la o parte, ca stiu ce vad pe geam, dar ala a fost primul gest pe care l-am facut cand m-am trezit aici. Si simt nostalgie cand mi-l amintesc. E un moment dulce din viata mea acum, chiar daca atunci n-avea niciun gust. Am plecat de la lingurita, cum se zice, si-acum am un imperiu. Ca asa se simt toti anii astia, cuceriri dupa cuceriri de sine 😎. Desi in ceea ce priveste tara, cred ca mai degraba m-a cucerit ea pe mine.

As putea zice ca am invatat multe lucruri in toti anii astia, dar nu, ar fi prea putin. Anii astia pe mine m-au schimbat. Efectiv sunt altcineva. Fac alta meserie, vorbesc alta limba, am alta cetatenie. In sufletul meu am ramas aceeasi, iar lucrurile astea s-au pus peste cele care eram inainte, nu le-au inlocuit, dar chiar si asa, viata mea e alta acum.

In prima luna cand am venit aici, nu-mi cautam de munca pentru ca nu stiam ce. Nu stiam sa fac nimic, iar experienta din Romania mai mult ma incurca. Tin minte ca am candidat cu CV-ul meu de ziarista pe un post de spalatoare de vase, dar fara succes. Engleza mea era cam varza si mi-era teama si sa raspund la telefon in cazul in care vreun angajator s-ar fi aratat interesat de mine. Acum imi dau seama ca ma stresam inutil. Oricum nu ma suna nimeni 😂. Am ajuns sa muncesc in magazinul romanesc, ceea ce, in mod normal ar trebui sa o consider acum o greseala. Dar stiind, pe de alta parte, ca daca n-as fi lucrat acolo, n-as fi facut ce fac acum, n-a fost o greseala, ci o sansa in disguise, de care ma felicit acum ca am stiut sa ma agat. Acolo am cunoscut pe cineva care cunostea pe cineva si m-a intrebat daca nu vreau un job part-time la o asociatie de locatari. Ma rog, era o firma mai mare care facea contabilitatea blocurilor de inchiriat din Toronto, iar eu urma sa bag chitante in sistem. Desi era un job extrem de entry-level in departamentul de contabilitate, nici macar asa nu-mi fusese prezentat, ca tot ar fi sunat bine. Pur si simplu nu stiam cu ce urma sa ma ocup. Jobul nu cerea prea multa carte, nici prea multa minte, dar a fost portita pe care m-am furisat. Chiar am intrat pe furis ca la momentul ala eram doar o impostoare in domeniu. Mi-am gasit apoi alt job, de data asta singura, pentru ca desi tot nu stiam mare lucru, CV-ul meu nu mai era chiar gol. Aveam deja ceva experienta relevanta, si, mai ales, canadiana, certificarea necesara sa ma si bage cineva in seama. Acum sunt a doua dupa controller si am sanse reale sa-i iau locul dupa ce iese la pensie. Nu-mi doresc sa iasa la pensie inca, avand o relatie misto una cu alta, vreau doar sa va dati seama de diferenta. Cu ea am avut cele mai naturale discutii despre viata, cam ca cele pe care le aveam in copilarie cu prietena mea cea mai buna, in care puteam fi cel mai eu. Cred cu tarie ca asta m-a ajutat sa ma pot exprima acum in engleza, nu doar sa vorbesc. Sa-mi pot exprima sentimentele si invinge fricile. Ca daca la inceput nu eram in stare sa raspund la telefon, luna trecuta mi s-a propus un job in departmentul de customer service al firmei. Account manager, ceva de genul. Aveau nevoie de un om bun, mi-au zis, si s-au gandit la mine. Sa ne intelegem. Nu am aplicat eu, ei au venit la mine, considerandu-ma cea mai buna pentru un post de vorbit la telefon in engleza. A dracu’ ironie a sortii!!! 😂. Am refuzat, pentru ca nu asta vreau sa fac pe viitor. Iar acum imi permit sa am pretentii. Daca la inceput viitorul m-a ales pe mine, acum rolurile s-au inversat.

Am vorbit atata despre job, dar nu ca ar fi cel mai important lucru in viata. Ci ca punandu-ma la punct cu asta, ma pot ocupa in liniste de lucrurile cu adevarat importante in viata. De fapt, cred ca e cea mai lunga discutie despre job pe care am avut-o de multa vreme, ca in general nu ma preocupa subiectul. Bobi afla doar cand imi mai mareste salariu, dar nici asta de fiecare data 😋, Cati nu stie cu ce se ocupa ma-sa, realmente nu exista subiectul asta in casa noastra. Pentru ca de obicei discutii din astea apar cand nu reusesti sa separi jobul de viata personala, fie ca ai probleme cu seful, fie, in cazurile mai grave, cand sunt unul si acelasi lucru. Ideea e ca atunci cand intri in casa, trebuie sa-ti lasi problemele de la munca la usa. Stiu ca voi stiti invers. Dar de aia eu nu vorbesc niciodata despre job! 😎 Bine, eu sunt la urmatorul nivel. Eu nici macar pana la usa nu-mi aduc problemele ca nu am 😉.

Revenind. Alte doua chestii m-au schimbat in anii astia: faptul ca ne-am cumparat casa si am facut un copil. Astea sunt pur si simplu stari de spirit. Se poate si fara, dar doar cat esti fara. Dupa, nu te mai vezi altfel. Astept acum Black Friday sa-mi cumpar frigider si aragaz, iar despre asta chiar avem discutii in familie. Pentru ca astea sunt lucrurile cu adevarat importante in viata: caminul la care sa ma intorc linistita de la munca si fericirea familiei mele ❤️


%d blogeri au apreciat: