Place Nouveau

Mie de-o vreme, vreun an, asa, mi s-a pus maxim pata pe Creier. Curiozitatea mea e la cote maxime cand citesc sau ascult ceva despre cum creierul ne influenteaza viata de zi cu zi in cele mai mici detalii, fara ca noi s-o stim, dar si despre cum putem iesi din mintea noastra ca sa-l putem observa in actiune. Am aflat o gramada de chestii care inainte ma uimeau ca pe prosti, dar nu pentru ca nu aveam creier, ci pentru ca nu stiam nimic despre el. Sa va dau un exemplu. Eram asta vara in Pinery cu bicicletele. La un moment dat, bicicleta lui Bobi, pe care o inchiriase de la parc, nu mai raspundea la pedale. De nervi, Bobi si-a aruncat casca de asfalt, mai avea putin si se dadea si cu curul de pamant, ca ne oprisem in the middle of nowhere si nu stiam cum sa mai plecam de acolo. Tocmai cand ii venise in cap si imi zicea ca se suie pe bicicleta mea si se intoarce sa aduca masina, trece pe langa noi o camioneta a oamenilor de la parc, spre care Bobi se indreapta plin de nervi. Aia opresc, bla, bla, zbang, drang, povestea cu bicicleta s-a rezolvat, that’s not the point. Oamenii venisera acolo ca sa verifice niste cuiburi de broaste testoase. Era ziua cand puii iesisera din ou si voiau sa ii ajute sa ajunga la apa. Cuiburile astea, ca sa nu fie mancate de ratoni, erau acoperite cu un gardulet din sarma, asa ca ajutorul oamenilor era necesar, ca altfel broscutele nu aveau cum sa scape de acolo. Erau doi, un nene cu o tavita de plastic in mana si o tanti care scormonea cu degetul in pamant si scoatea cate o testoasa cat unghia de mica, pe care o punea in tava. A scos vreo 5, timp in care ne-a povestit despre ele, cum ca ma-sa le-a abandonat si ele va trebui sa se descurce singure inca din primele secunde de viata. Sa-si gaseasca de mancare, sa se apere de dusmani, sa-si plateasca facturile, things like that. Chestie care pe mine m-a emotionat si mi s-a facut mila de ele. Doar ca ele nu stiu ce-i aia. Ca ce nu stiam eu la momentul ala e ca broastele testoase nu au sistem limbic in creier, iar compasiunea mea le lasa rece. Pur si simplu nu sunt capabile de emotii. Nu dezvolta niciun fel de atasament, nici macar intre mama si copil. Ca sa nu credeti ca eram chiar atat de neroada, stiam ca sunt reptile si sunt reci, dar imi lipsea notiunea aceasta specifica de sistem limbic si locul lui in creierul nostru triun. Intre sistemul reptilian si neocortex. Cele 3 capete ale zmeului din capul nostru.

Am inteles apoi cu ce se ocupa fiecare in parte si cum isi baga coada in absolut fiecare aspect al vietii de zi cu zi, de cele mai multe ori in mod inconstient si cat de mult iti poate schimba viata in bine daca stii asta. Sa va dau alt exemplu. O duceam odata pe Cati la inot si chiar cand eram aproape de pool mi-a zis, “simt un pic de frica”. That’s my girl! M-am bucurat ca o simte, m-am bucurat si mai mult ca o recunoaste si si mai mult ca mi-a spus. Nu am avut in momentul acela timp sa dezvolt subiectul cu ea, am apucat doar sa-i spun ca e normal si ca sa fie fara grija ca e pe maini bune cu Fiona. In seara aia insa, intamplarea a facut ca tocmai ii luasem de la library, nu intamplator, o carte despre cat de important e sa-ti asculti instinctele. Si am gasit momentul perfect sa i-o citesc inainte de culcare. Scria acolo, pe intelesul ei, ca frica este un semnal de alarma pe care corpul ni-l trimite cand suntem in pericol si ca e important ca intotdeauna sa fim atenti la ce vrea sa ne spuna. Cand simtim fluturi in stomac, broaste in gat (pe asta n-o stiam) sau ne tremura chilotii. Eu, cu noile mele cunostinte de neurostiinta, i-am explicat ca frica ne vine din partea cea mai veche a creierului nostru, asa-numitul creier reptilian, care cu asta se ocupa toata ziua. Cu supravietuirea noastra. Are grija de noi sa nu murim. Doar ca, desi are cele mai bune intentii, ne poate si incurca daca nu il intelegem. Creierul nostru reptilian, dezvoltat cand a aparut omul pe pamant si inca nu se ducea la pool cu supervisor, ci la rau cu toate animalele padurii pe urma lui, se poarta tot ca atunci. Iar daca nu stim de unde vine acest sentiment de frica si ce vrea de la noi, nu vom sti nici ce sa facem cu el. In cazul de fata, un sentimentul de frica ar putea face copilul sa abandoneze lectiile de inot. Ceea ce da, rezolva frica, dar nu in cel mai destept mod. Cand ma-sa insa e inteligenta si citeste carti de neurostiinta, nu rade de ea ca simte asta, nici nu-i da una peste ceafa sa-si revina si sa fie barbata, ci ii spune ca e absolut normal si chiar ideal sa ii tremure chilotii in fata apei cand nu stie sa inoate, dar ca Fiona de aia e acolo, sa o invete sa inoate si sa aiba grija de ea sa nu se inece. Ce-am facut eu in momentul ala? Pai i-am activat neocortexul, partea cea mai noua a creierului, responsabila cu ratiunea si care cu asta se ocupa toata ziua. Sa-l asigure pe fratele lui mai batran ca totul e in regula, suntem in siguranta, calm down.

Asta cu frica e un exemplu usurel si nu-ti trebuie chiar asa de multa neurostiinta de carte ca sa o recunosti, dar eu am inceput sa psihanalizez tot ce ma misca in felul asta, atunci cand imi si dau seama ca se intampla ceva. Ca de multe ori nu ne folosim deloc creierul, ne foloseste el pe noi 😉. Sa va dau alt exemplu. Vineri, dupa ce am lasat-o pe Cati la scoala si am dat sa plec, am observat intr-un coltisor un aranjament facut de copii de Remembrance Day. Aranjamentul in sine mi-a atras suficient atentia incat sa ii fac o poza, mi s-a parut dragut, dar nu neaparat emotionant. Poza insa, da. Cand m-am uitat in telefon, mi s-a pus un nod in gat pe care l-am inghitit in sec, asa cum fac de obicei cand mi se intampla chestia asta. M-am gandit sa o postez pe Instagram, dar i-am adaugat inainte un filtru mai dramatic si pe fundal imnul Canadei, moment in care mi s-au pus mai multe noduri in gat (sau broaste, cred ca la asta se referea autorul), pe care am incercat sa le inghit una dupa alta, dar emotia fiind destul de puternica si avand, mai nou, si exercitiul asta de patrulare emotionala, deodata m-am oprit. Am recunoscut o emotie, care m-a mai vizitat si inainte, in anumite momente, dar n-am intrebat-o niciodata de unde vine. Am vrut sa vad ce face daca ii dau curs. Asa ca m-am oprit din inghitit in sec, moment in care au inceput sa imi curga, Jesus Christ, lacrimile pe obraz. Imaginati-va ca stateam pe ultimul scaun in autobuz, si plangeam de sarea camesa de pe mine uitandu-ma la poza asta.

Toata ziua si tot weekendul am stat sa ma intreb ce a atins in mine poza asta? Dar nu am reusit nici macar sa imi dau seama daca era de bine sau de rau. Deocamdata am reusit doar sa par nebuna.