Ieri o duceam pe Cati la scoala si mi-a zis, ca de multe ori inainte, sa-i povestesc pe drum ceva de cand eram eu mica. Nu am inspiratie de fiecare data in astfel de momente, dar ca sa o stimulez putin, ma gandesc la un lucru care ni s-a intamplat recent si incerc sa gasesc o poveste legata de subiectul ala in copilaria mea. Ieri tocmai ii venise lui Cati pianul, pentru ca doamna profesoara de muzica ne-a zis ca nu se poate fara, si mi-am adus aminte de o intamplare de pe vremea cand eram eu eleva si faceam muzica. Faceam un kkt daca e sa ma intrebati pe mine, dar asa se numea ora. Tin minte ca scoala avea un amfiteatru, unde ne mai duceam cu diferite ocazii. Nu mai tin minte care fusese ocazia in acea zi, dar presupun ca acolo faceam muzica. Amfiteatrul avea un pian intr-un colt si-am apasat si eu de cateva ori pe clape, fiind copil curios. M-a prins profesoara de muzica si mi-a dat o palma peste ureche de a inceput sa-mi curga sangele din ea. Am avertizat-o de la inceput pe Cati ca povestea urma sa fie trista. In mintea mea chiar intrebandu-ma daca e o idee buna sa ii povestesc asa ceva, dar apoi mi-am zis ca asa e cel mai bine pentru copii sa fie expusi ororilor. Intr-un mediu sigur. Sa stie ca exista, chiar daca nu li se intampla, din fericire, lor. Pornind de la pian, astea fiind povestile mele legate de acest minunat instrument muzical, am ajuns sa-mi aduc aminte si de diriginta mea, o tanti cred ca moarta si ingropata demult, ca era babeta de-acu’ 30 de ani. Tanti aia pe mine ma pretuia. Ca eram de 10, chiar si pentru ea, care era recunoscuta in toata scoala ca nu da niciodata nota asta. De parca era a ei. Mi-a dat-o mie o data, cu minus, ce-i drept, ca sa nu se dezminta, dar tot aia era. Toti ceilalti de la clasele care faceau cu ea se uitau la mine ca la Dumnezeu pe hol cand treceam. Credea in sufletul ei, si mi-a si zis-o, ca sunt prima, chiar si cand Calfa lua note mai mari decat mine, creand mereu o rivalitate intre noi, pe care probabil si acum o mai am. Va spun asta nu ca sa ma laud, probabil ca la momentul ala insemna ceva, dar acum nu mai caut laudele unor astfel de persoane. Nu mai caut laudele nimanui to be honest, I am self-sufficient, dar e important pentru teza acestei lucrari doctorale pe care o expun aici si la care inca nu am ajuns. Asa ca ar fi cazul.
Noi aveam in clasa un coleg care avea ceva retard. Medical vorbind. Era mai mare decat noi cu vreo doi ani, dar vorbea mai greu si se manifesta in niste moduri mai ciudate. Nu era agresiv, ba era un copil foarte funny, doar ca nu era ca noi, ceilalti. Avea, pur si simplu, semnalmentele unui copil cu nevoi speciale. Nu reusea sa tina pasul la invatarura, iar tanti asta avea o ura pe el, de n-ai vazut. Si zic asta acum judecand dupa ce batai isi lua saracu’ de la ea, sore cu moartea. Toata mizeria din sufletul ei, asta in cazul in care chiar avea unul, si-o revarsa in palmele acestui copil. Ii biciua mainile cu rigla intoarsa pana le dadea sangele. Stiu, scenele descrise va pot afecta emotional, doar ca voi doar le cititi. Eu le priveam. Dar, asa de 10 cum eram, nu m-am ridicat niciodata in picioare sa-i spun ca e gresit ce face si sa se opreasca. Asa cum nu s-a ridicat nimeni altcineva. Desi stiam ca e un lucru rau, prin simplul fapt ca nu am fi vrut niciunul sa fim in locul acelui copil, era ceva atata de normal pentru noi ca nici nu ne trecea prin cap sa reactionam in vreun fel. Poate chiar ne bucuram ca nu eram noi. In orice caz, nu vedeam ceea ce se intampla ca fiind inacceptabil, degradant, umilitor, cu atat mai putin traumatizant. Pe viata. Si nu numai pentru copilul ala, ci si pentru noi. Pentru ca eu ieri am ajuns sa ma gandesc cu groaza ca ala era mediul in care am crescut si aia erau oamenii care m-au format. Si orice psiholog iti va spune ca multe din comportamentele adultului sunt o reflectie a ceea ce s-a imprimat in copilarie in creierul nostru. Cat de fucked up cred ca suntem si nici macar nu ne dam seama. Sunt singura ca sunt multe situatii in viata de zi cu zi in care aplic acelasi pattern invatat atunci, de mort in papusoi, dar nu-mi dau seama. Sunt cu ochii pe ele, n-aveti grija. Pentru ca in sfarsit, am inceput sa-i deschid.
Place Nouveau 
Un răspuns la “O poveste de trezire”
Si babeta a fost eleva si i s-o fi aplicat acelasi tratament; ea l-a transmis mai departe.
Pe de alta parte ma ingrijoreaza starea actualei generatii de copii, am avut neamuri in vizita de sarbatori, cu copii crescuti fara sa li se spuna „nu ai voie sa faci asta”, copii care primesc pe loc orice doresc, sunt carati in spate de parinti pana si la derdelus, daca ceva nu s-a facut exact pe placul lor they throw a tantrum si parintii se fac pres in fata lor imediat.
Acesti domni goe vor fi viitorii snowflakes cu uriase dificultati de adaptsare la viata …