Partea cea mai misto in povestea cu intorsul la birou e ca am din nou cu cine sta la taclale. Colega mea e genul de om, cum foarte, foarte putini am intalnit in viata, cu care nu termin niciodata ce am de vorbit. Discutiile la birou, fie ca pleaca de la un credit bagat gresit in sistem si ajung la John Tory si iubita lui, sau cele din plimbarea noastra de pranz prin jurul cladirilor industriale, functioneaza ca terapie pentru mine. Pentru ca sunt sincere, curg cristalin din izvorul a ceea ce simt eu cu adevarat si pot fi eu insami in tot ceea ce ii zic. Cred ca am mai zis asta de o mie de ori pe blog, singurul motiv pentru care nu suntem prietene, adica suntem, dar nu din alea care se viziteaza in toiul noptii si-si beau cafeaua impreuna in zilele libere, e ca ea face imediat 64 de ani. Ar fi putut sa imi fie mama. De fapt, baietii ei sunt de seama mea. Prin urmare, putem vorbi orice una cu alta, dar nu putem face orice. Dar nu asta e important. Voiam doar sa dau un context. Important e ca putem vorbi fara sa ne saturam si asta imi face bine. As putea umple pagini intregi pe blog doar din subiectele pe care le abordez cu ea. Abordez e un cuvant pretentios totusi pentru ca induce ideea unei pregatiri prealabile. Noi insa nu ne pregatim niciodata discursuri. Noi ajungem sa vorbim despre ceva de cele mai multe ori pornind de la altceva. Sa va dau un exemplu.
Intr-o zi, isi deschide sertarul sa-mi de un document al unui lease. Si zice: gata, am golit tot ce era pe aici. Am inceput sa rad. Se referea la faptul ca a halit tot ce avea pe-acolo: alune, grisine, mere, chiar si o gutuie pe care o tinea de mai demult la ingalbenit. Si de aici a pornit o intreaga discutie despre ciugulit. Cum ca o apuca pe la ora 3, cum ca nu se poate abtine si ca de aia se ingrasa. Eu o consolam ca macar ea se duce la sala. Mie nu-mi place sala, de aia fac orice sa nu ma trimiti pe-acolo. Renunt cu usurinta la mancare doar sa nu ajung la tras de fiare. Avem abordari diferite, dar un punct foarte comun. Nu ne place sa fim grase. Si am concluzionat, dupa vreo ora de dezbatere a subiectului pe toate fetele, in timpul programului, intoarse cu scaunele una catre alta, ca asta noua ni se trage din copilarie. E o trauma, cum se zice in psihologie, dar care, din punctul asta de vedere, pe noi ne ajuta. Pe mine, pata asta pe creier ma opreste din a goli sertarele. Intre timp a devenit un habit, nu o opreliste, dar asa a inceput. Ea e mai permisiva cu ciugulelile ca n-o sperie, ca pe mine, sportul. Si tot asa, eu ii povesteam cum stau la mine in bucatarie, la vedere, nu in sertare, tot felul de patiserii delicioase, iar eu n-am nicio bucurie la ele. Nu ca nu-mi plac, Doamne, dar ce-mi plac, dar asa m-am educat. Ea, pe de alta parte, imi povestea de ultima ei experienta la sushi all inclusive, cand nu s-a mai putut scula de pe scaun de cat a bagat in ea. Si se ura pentru asta. Femeia are 64 de ani. Nu o intereseaza sa fie sexy. Eu am barbat acasa, nu ma intereseaza altul sa zici ca asta e motivul pentru care imi salta inima cand ma uit in oglinda si vad cum stau hainele pe mine. Mie, placerea pe care mi-o da o crinolina e muuult, muuult mai mare decat cea pe care mi-o da o savarina. Dar, tocmai v-am dat motive pentru care aparent noi nu avem nevoie de validari sociale. Cel putin nu constient, dar inconstient, fix asta, am ajuns noi sa consideram, ca sta la baza comportamentului nostru irational. Tragem asta dupa noi, cel mai probabil, din adolescenta, cand a inceput sa ni se formeze imaginea de sine, ca instrument de integrare si acceptare sociala. E tot o forma de dependenta, exact ca si mancarea pentru grasi. Nu suntem cu nimic mai breji decat ei, doar aratam mai bine 😁.
Place Nouveau 